luni, 6 aprilie 2015

Lumini și Umbre în Viitoarea Legislație Fiscală

Se împlinesc în curând două luni de la momentul în care noile coduri ce ar trebui să guverneze fiscalitatea românească începând din 2016 au fost publicate pe pagina de internet a Ministerului de Finanțe. Am urmărit cu interes dezbaterea publică ce a avut loc pe marginea lor și am participat la ea ori de câte ori am avut ocazia.

Și pentru că în zilele următoare proiectele respective vor pleca pentru dezbatere în Parlament, mi-am zis că e momentul să punctez câteva elemente importante care fie nu au fost suficient analizate, fie au rămas în afara discuției. Nu voi aminti aici de măsurile bune de reduceri sau eliminări de impozite, nici nu voi ridica semne de întrebare cu privire la sursele de acoperire a potențialului deficit bugetar. Au facut-o suficient politicienii aflați la putere sau în opoziție și experții în macroeconomie. Voi încerca să trec în revistă câteva zone care rămân în ceață, ca niște pete albe pe harta fiscalității, pete care vor provoca în mod sigur naufragiul multor contribuabili aventurieri ce se vor avânta într-acolo.
Care ar fi acestea?

Plafonarea bazei de calcul a contribuțiilor sociale
Propunerea mediului de afaceri pentru descurajarea muncii ”la negru” și ”la gri” a fost introducerea obligației de plată a contribuțiilor sociale pe toate veniturile din muncă, indiferent de forma contractuală în care acestea sunt obținute. Iar plafonarea să se facă la un nivel decent, 3 salarii medii pe economie. Acest lucru ar fi trebuit să elimine tentația de a ”călca alături”, încurajând contribuabilii către conformare voluntară.
Din păcate, modul în care este scrisă noua legislație nu face însă decât să perpetueze actuala stare de fapt, schema de remunerare prin PFA fiind în continuare net avantajoasă contractului de muncă: la contractul de PFA se datorează doar o parte dintre contribuții, ceea ce face ca sarcina fiscală totala să fie din nou disproporționată.
Astfel, după calculele mele făcute la nivelul plafonului de 5 salarii medii pe economie, conform noilor reguli situația se prezintă în felul următor:
    • Contract de PFA:       la 1 leu venit net corespund 43 bani costuri fiscale  
    • Contract de muncă:  la 1 leu venit net corespund 77 bani costuri fiscal
E greu de crezut că în aceste condiții va dori cineva să schimbe sistemul de la PFA la salariu...

Plafonarea contribuțiilor sociale datorate de angajator rămâne o poveste frumoasă
Noi cei care lucrăm în domeniu am atras atenția de multă vreme asupra unui aspect pe care, fără să mă gândesc de două ori l-aș cataloga drept înșelătorie cu acte în regulă: modul în care se face plafonarea contribuției de asigurări sociale la angajator. Printr-un artificiu tehnic (în ale cărui detalii nu voi intra aici), statul obligă angajatorii să plătească o contribuție suplimentară care nu beneficiază nimănui, neintrând în punctajul de pensie al angajaților.
Începând cu noul cod fiscal, această nedreptate urmează să fie legiferată și în cazul contribuției la asigurările de sănătate. Bine spunea cineva că statul îți dă cu o mână și îți ia cu amândouă!

Impozitarea microîntreprinderilor și eliminarea impozitului pe dividende
Coroborat cu cele prezentate mai sus, noul sistem propus de impozitare a dividendelor va reprezenta un adevărat El Dorado pentru cei care doresc să evite costurile fiscale ridicate în cazul contractelor de PFA și a celor de muncă.
Practic, în noua formulă, o microîntreprindere al cărei asociat unic este și angajat în funcția de director cu salariul minim pe economie (eventual cu normă parțială 2h/zi) ajunge să plătească doar un impozit de 3% pe venit. O invitație la scheme de remunerare alternativă.
Dar ce se va întâmpla în viitor cu regulile antiabuz, cele care fac diferența între activități dependente și cele independente? Așa cum este scrisă propunerea de legislație, porțile sunt lăsate în continuare deschise, iar fiscul va avea grijă pe viitor să îi sancționeze pe cei care vor trece prin ele. Sau cel puțin pe unii dintre aceștia.

”In dubio contra fiscum”
Este binecunoscut comportamentul agresiv și de multe ori abuziv al inspectorilor fiscali în relația cu plătitorii de impozite, orice prevedere echivocă a legislației fiscale fiind automat interpretată în favoarea autorităților. Pentru a reduce aceste abuzuri, mediul de afaceri a propus introducerea în codul de procedură a unui principiu din dreptul roman: ”in dubio contra fiscum”. Conform acestuia, orice prevedere legală neclară se interpretează în favoarea contribuabilului.
Guvernul se mândrește cu preluarea acestei idei și introducerea ei în legislație. Din păcate, modul în care această regulă a fost scrisă o face aproape inaplicabilă, urmând să intre în categoria celei care prevede modificarea legislației fiscale doar prin lege, cu 6 luni înaintea intrării în vigoare și care nu s-a aplicat niciodată, deși de la intrarea în vigoare a codurilor au trecut mai bine de  11 ani...

Penalitatea de nedeclarare
Punct de final pe care vreau să îl ating în articolul de față este legat de o ultima ”găselniță” a autorităților, prin care se pune un nou instrument coercitiv în mâna inspectorilor fiscali: penalitatea de nedeclarare de până la 50% din sumele neînscrise în declarațiile fiscale. După părerea mea, măsura este abuzivă, în condițiile în care deja există sancțiuni în acest sens în legislația actuală: se aplică amenzi pentru nedepunerea declarațiilor fiscale, iar în situația în care sumele declarate și plătite sunt greșite, contribuabilii datorează dobânzi și penalități de întârziere.
Făcând o paralelă, în vechea lege a evaziunii fiscale exista o prevedere oarecum similară, prin care contribuabilul caruia inspecția fiscală îi descoperea sume nedeclarate și neplătite, avea obligația de plată a unei penalități egale cu diferența respectivă. Curtea Constituțională a considerat prevederea ca fiind nelegală. Voi urmări cu interes în ce măsură istoria se repetă.

Concluzionând, aș spune că deși noua legislație fiscală pare să ne transforme în paradisul fiscal din estul Europei, realitatea cu care ne vom confrunta va fi una dură și ne va în continuare multe bătăi de cap.

Așadar, după cum spunea Murphy, zâmbiți, maine va fi și mai rău!

 


luni, 8 septembrie 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 4

Vom încheia astăzi seria articolelor pe tema amnistiei fiscale. Daca in primele trei articole (pe care le puteți citi aici: Ep. 1, Ep 2., Ep. 3) am prezentat aspecte teoretice, exemple din experiența altor state și un scurt istoric al masurilor de amnistie fiscală mascată ce au fost luate în România ultimilor aproape 25 de ani, astăzi voi prezenta un punct de vedere personal cu privire la oportunitatea adoptării unei astfel de măsuri acum în România și voi încerca să fac un pronostic cu privire la șansele de reușită.

Dar cine ar putea fi beneficiarii și care ar fi scopul pentru care s-ar legifera o amnistie fiscală în România în acest moment?

Așa cum am arătat în ep. 3 al acestei serii, măsurile cu caracter de amnistie fiscală adoptate până acum la noi au vizat în principal firmele și numai într-o mică măsură (și în mod indirect) persoanele fizice. Acum, cel mai probabil că atenția s-ar concentra asupra indivizilor.

Printre motivele pe care autoritățile le-ar putea urmări cu o asemenea măsură, amintim:

(i) Incurajarea repatrierii in România a sumelor ascunse de români în conturi de peste hotare. Lucru destul de puțin probabil, având în vedere că:
  • există destul de mari șanse ca acele sume să nu fi fost obținute din operațiuni comerciale licite ci din activități ilegale, ceea ce ar ridica niște mari semne de întrebare asupra persoanelor respective în cazul repatrierii. Este deci destul de puțin probabil că aceste persoane îți vor asuma riscul.
  • pentru a fi aduși în România ar trebui să existe proiecte în care aceste sume să fie investite și înmulțite. Ori economia românească nu oferă în acest moment aceste oportunități, proiectele mari de investiții trenează iar băncile au de asemenea bani suficienți care ar putea fi folosiți dar politicile de creditare pe de o parte și reticența jucătorilor din economie pe de altă parte, fac ca acești bani să rămână nefolosiți.
  • sistemul fiscal de la noi rămâne în continuare instabil și imprevizibil. Foarte puțini ar risca să își transfere banii puși deoparte într-un sistem cu tradiție de zeci sau sute de ani într-altul unde (cum spunea un coleg de breaslă) singura constantă este schimbarea. Așa cum toți cei care aveau active imobilizate s-au trezit peste noapte cu povara numită ”taxa pe stâlp”, se poate întâmpla ca lipsa resurselor la bugetul de stat să conducă la introducerea unui impozit pe averea persoanelor fizice. Dar mai bine să mă opresc aici, să nu dau idei...

(ii)  Șansa de a scăpa de problemele cu legea evaziunii fiscale pentru anumite persoane bine poziționate în ierarchia politică și socială. Acesta fiind un motiv care nu ține de fiscalitate, nu îl voi dezvolta în articolul meu.

(iii) În final, dar nu în cele din urmă, s-ar putea urmări marcarea unui punct de referință, un așa-numit ”moment-zero”: fiecare persoană care afișează un standard de viață care nu poate fi justificat de veniturile sale declarate la autoritățile fiscale ar avea șansa de a-și ”curăța” istoricul fiscal și a începe o viață nouă, în schimbul unui anumit preț (i.e. impozitul datorat pe sumele declarate în cadrul procesului de amnistie fiscală).
Asta va da și posibilitatea aplicării reglementărilor privind ”impozitarea averii afișate” care în prezent sunt greu de pus în practică în lipsa momentului-zero menționat mai sus.

Acest ultim argument ar putea fi, în opinia mea, singurul valabil într-o discuție pe tema amnistiei fiscale. Pentru a fi transformat într-o reușită, ar fi necesar să fie respectate câteva condiții foarte importante:
  • Introducerea acestei măsuri să fie foarte bine pregătită din punct de vedere al comunicării (astfel încât să fie cunoscută și bine înțeleasă de către toți cei care ar putea intra sub incidența ei), cât și din punct de vedere al capacității admnistrației fiscale de a o gestiona (i.e. fiscul să dispună de instrumentele de control care să nu mai permită astfel de derapaje pe viitor, lucru care să îi împingă pe cei vizați să intre în proces.
  • Impozitul care ar trebui să fie plătit de către cei care vor beneficia de măsură să fie la un nivel rezonabil atât pentru aceștia (astfel încât să îi convingă să coopereze) cât și pentru bugetul de stat care să încaseze niște sume decente.
  • Măsura să fie urmată de un program sever de urmărire și control, cu pedepse dure pentru cei care sunt descoperiți ulterior. Asta pentru a se evita situația în care amnistia fiscală devine un joc pe care autoritățile să îl reia la fiecare 2-3 ani, decredibilizându-l în ochii contribuabililor.
În concluzie, după părerea mea, măsura ar trebui să mai aștepte o vreme, cel puțin până la momentul în care reforma ANAF, care a început se dorește a fi un proiect serios și de anvergură (cu finanțare de la Banca Mondială și cu suport de la experți de primă mână) se va finaliza și va oferi posibilitatea controlului strict de care vorbeam mai sus.

Succes!
 

luni, 1 septembrie 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 3

A trecut vara, vacanța e pe sfârșite, încet-încet turăm motoarele pentru noul sezon, așa că pentru încălzire voi continua serialul început în săptămânile anterioare. Dacă ați ratat primele episoade anterioare, le puteți citi aici: Ep. 1, Ep 2.  Astăzi vom analiza măsurile de amnistie fiscală luate în România începând cu decembrie 1989 și până în prezent.

Imi veți spune că vorbesc pe lângă subiect, că în România nu a existat amnistie fiscală în ultimii 25 de ani. Dați-mi voie să vă contrazic!

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 prevedea următoarele:
”Art. 82. - La cererea temeinic justificată a debitorilor, Ministerul Finanţelor, consiliile locale şi ceilalţi ordonatori principali de credite care administrează impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare pot acorda:
a) amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare;
b) scutiri şi reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;
c) amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.”

Era o perioadă nebună când regulile se făceau pe genunchi, respectarea lor era mult mai aproximativă decât acum, iar Uniunea Europeană era departe. Cei care urmau să fie numiți mai apoi ”baroni locali” (sau predecesorii lor) tăiau și spânzurau într-o societate caracterizată de ruinele comunismului, germenii capitalismului sălbatic și de apucături fanariote. Câte dosare cu astfel de scutiri au fost aprobate pe sprânceană până la 1 ianuarie 2003 când actul normativ a fost abrogat? Cu siguranță că nu vom ști niciodată.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 68/1999 privind stimularea plății obligațiilor la bugetul de stat prevedea scutirea de majorări de întârziere pentru cei care își plăteau până la 31 august 1999 obligațiile fiscale restante la 30 aprilie 1999. Iar nivelul majorărilor de întârziere era atunci de 0,3% pe zi, adică 109,5% pe an!
Masura era o încercare disperată a autorităților de a recupera ceva din restanțele înregistrate la plata impozitelor. Din păcate însă efectul la bugetul de stat a fost nesemnificativ, bugetul rămânând în continuare deficitar. În plus, a creat o mare nemulțumire în rândul contribuabililor onești, care își plătiseră taxele la zi. Asta pentru că vorbim de perioada anilor '90, caracterizată de hiperinflație, în care prețurile creșteau efectiv de la o zi la alta. Iar valoarea unui leu la data de 31 august 1999 era cu mult mai mică decât a unui leu din 1994 (asumând că au existat contribuabili care aveau obligații restante la limita perioadei de prescripție de 5 ani). Imaginați-vă deci ce însemna să îți plătești impozitele cu 5 ani întârziere fără obligația plății majorărilor!
Din proprie experiență pot spune că imaginea organelor de control a fost afectată direct de această măsură. Lucram atunci ca inspector în cadrul unei direcții de control fiscal iar în momentul în care efectuam inspecții, contribuabilii făceau comentarii de genul ”nu vă mai chinuiți să calculați majorări de întârziere că mai dau ăstia o ordonanță și ne scapă de toate...”

Iar lucrurile aveau să stea chiar așa, la un an și câteva luni fiind aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 163/2000 care prevedea același tip de scutire de majorări de întârziere pentru cei care înregistrau datorii restante și le plăteau până la finele lunii octombire 2000.

A urmat apoi perioada de creștere economică și astfel de măsuri nu au mai fost necesare, la bugetul de stat se strângeau sume suficiente, banii pe piața financiară erau mulți și ieftini iar Ministerul Finanțelor se putea împrumuta ușor.

Scutirile revin însă pe tapet în anul 2009 când este aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92 care oferă facilități pentru companiile afectate de criza economico-financiară. Regulile sunt dure și, foarte interesant, au un punct de reper retroactiv: data de 30 septembrie 2008. Cei care nu aveau restanțe la acea dată puteau beneficia de amânări la plata impozitelor restante în 2009.
De asemenea, în 2011, prin Ordonanța Guvernului nr. 30 statul acordă posibilitatea acordării de eșalonare la plata obligațiilor fiscale restante contribuabililor care îndeplinesc anumite condiții. În plus, aceștia beneficiază și de reduceri la plata majorărilor de întârziere aferente impozitelor, în condițiile în care respectă graficul de reeșalonare a plăților restante.

Și în prezent, în conformitate cu prevederile Codului de Procedură Fiscală (cap. IV al titlului VIII) sunt prevăzute o serie de înlesniri la plata obligațiilor fiscale restante. Acestea nu sunt foarte ușor de obținut, dar nici inaccesibile.

În final, vreau să vă supun atenției cea mai interesantă măsură cu caracter de amnistie fiscală luată în România dupa decembrie 1989, fiind introdusă prin Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit: companiile care obțineau venituri din exportul de bunuri și servicii plăteau un impozit de 6% pentru partea din profitul obținut aferentă acestor venituri, atâta vreme cât veniturile respective erau încasate în valută, într-un cont bancar din România. Regula a funcționat în anul 2002 iar în anul 2003 cota de impozit a fost crescută la 12,5%.
Măsura s-a dorit a fi o amnistie fiscală mascată (recunoscută după mulți ani de ministrul de atunci al finanțelor, într-o emisiune TV), încurajându-o pe cei care aveau sume ascunse în conturi din străinătate să le aducă în România. Se puteau ”fabrica” practic contracte și emite facturi pentru servicii mai mult sau mai puțin fictive, către entități aflate în paradisuri fiscale, permițându-se astfel repatrierea unor sume de bani scoase din România prin mijloace neortodoxe.
Succesul a fost însă unul limitat, întrucât pe lângă impozitul pe profit de 6% beneficiarii ar fi trebuit să mai plătească și un impozit pe dividende de 10% (la acea vreme) ceea ce făcea costul fiscal destul de ridicat. Drept pentru care măsura nu prea a fost băgată în seamă de potențialii beneficiari.

Săptămâna următoare, voi reveni cu ultimul episod al seriei încercând să trag niște concluzii personale cu privire la acest subiect și la aplicabilitatea lui în România.

Pănă atunci, succes!


 

marți, 26 august 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 2

Conform promisiunii făcute în articolul de săptămâna trecută (dacă l-ați ratat îl puteți citi aici), revin cu partea a doua a materialului privind amnistia fiscală, urmând ca în cele ce urmează să prezint o serie de exemple de amnistie fiscală din câteva țări (am lasat însă deoparte ce s-a întâmplat în SUA, aceasta țară având o economie și un sistem fiscal mult diferite de ceea ce se întâmplă la noi).
Vreau sa precizez că o sursă importantă de informații în cazul exemplelor din țări a reprezentat-o lucrarea ”Tax Amnesties: Theory, Trends, and Some Alternatives” scrisă de  Eric Le Borgne și Katherine Baer și editată de FMI. Carte pe care o recomand cu căldură tuturor celor care vor să aprofundeze subiectul!

Unul dintre cele mai reușite exemple de implementare a amnistiei fiscale o reprezintă cazul Irlandei care a inițiat un astfel de proces în trei etape, început în anii 1988 și continuat până la începutul anilor 2000, un model de viziune fiscală pe termen lung.

Procesul a demarat în 1988, oferind celor care erau în situația de a nu-și fi plătit impozitele posibilitatea de a face acest lucru fiind iertați o anumită perioadă de dobânzi penalități și orice alte consecințe. Concomitent, a fost redesenat sistemul de control și urmărire a impozitelor, ceea ce a permis ca stocul de crențe fiscale să nu mai crească în perioadele următoare.

În a doua etapă, în 1993, toți cei care se autodenunțau ca evazioniști puteau evita dobânzile și penalitățile și li se asigura confidențialitatea în schimbul unui impozit de 15% din suma declarată. În această etapă, au fost însă introduse pedepse dure (8 ani de inchisoare) pentru cei care neapelând la măsurile de amnistie, erau ulterior descoperiți de către autorități ca fiind evazioniști.

Începând cu anul 1999, o a treia etapă a procesului a fost demarată, aceasta presupunând însă doar iertarea de acuzații penale, contribuabilii urmând să plătească pe lângă impozitele datorate și dobânzile și penalitățile aferente. În plus, cei care nu declarau și erau prinși, au fost puși pe o așa-zisă listă a rușinii (”name and shame”).

Se estimează că măsura a fost un succes, nivelul sumelor restante scâzând de la 40% din totalul veniturilor bugetare în 1988 la numai 2,5% la finele programului. De asemenea, se estimează că numai în 1988 măsura a adus la bugetul de stat peste 500 mil lire irlandeze.
Trebuie spus însă că reușita măsurii s-a bazat în cea mai mare parte pe faptul că procesul a inclus și o restructurare masivă a sistemului de administrare fiscală, care a întârit disciplina în domeniu dar a și transformat Irlanda într-unul din cele mai moderne state din lume în ceea ce privește impozitarea, această țară fiind și în prezent una din jurisdicțiile preferate de marile companii multinaționale în procesele de optimizare fiscală internațională.

Un caz nefericit de amnistie fiscală îl reprezintă mult trâmbițatul ”Scudo Fiscale” implementat în Italia în anul 2001. Acesta s-a dorit a fi o măsură care să ofere un impuls puternic de creștere economiei italiene în contextul trecerii la moneda euro, prin încurajarea contribuabililor italieni de a-și repatria, în condiții fiscale avantajoase, capitalurile deținute peste hotare.

Astfel, sub protecția anonimatului, toti cei care își declarau sumele ascunse de fisc în afara Italiei, plăteau doar un impozit de 2,5%, fără dobânzi sau penalități pentru orice euro declarat, fie că era repatriat sau nu. S-a estimat că această măsură va conduce la repatrierea a peste 40 miliarde de euro care vor genera o creștere a încasărilor bugetare cu 0,9% din PIB).

Din păcate însă, deși în final au fost declarate peste 60 miliarde de euro, creșterea veniturilor bugetare a fost de doar 0,1% din PIB, iar efectul de creștere economică pe termen mediu și lung a fost de asemenea ratat.

Concluzia trasă de specialiștii FMI este că măsura a fost greșit implementată (facilitatea fiscală era primită indiferent dacă banii erau aduși sau nu în Italia) și nu a fost însoțită (precum în cazul Irlandei) de măsuri de întărire a capacității autorității de control și aplicare a legii, fiind neconvingătoare pentru evazioniști. De altfel, se estimează că italienii dețin peste 500 miliarde de euro în conturi ascunse în străinătate.

Un alt caz asupra căruia nu voi zăbovi însă prea mult, este cel al Argentinei care, în perioada de 27 de ani scursă între 1977-2004, a oferit nu mai puțin de 12 amnistii fiscale. Este un exemplu tipic de comportament care face mai mult rău decât bine, contribuabilii mergând tot timpul pe principiul ”nu plătesc acum pentru că oricum vine în curând o scutire și scap de consecințe”.

Privind în perspectivă, se poate spune că amnistiile fiscale reușite reprezintă mai mult excepția de la regulă iar aplicarea unei astfel de măsuri fără o pregătire minuțioasă și concomitent cu măsuri de eficiențizare a administrării fiscale, poate face mai mult rău decât bine.

Revin săptămâna următoare cu un scurt istoric a ceea ce s-a întâmplat în România în acest domeniu în ultimii (aproape) 25 de ani.

Succes!



 

vineri, 22 august 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 1

Conceptul de amnistie fiscala a fost folosit destul de des în ultima vreme, uneori cu scopuri electorale, alteori în mod total greșit sau nu mai devreme decât ieri, ca parte a declarațiilor făcute de un fost politician, într-un context oarecum fericit pentru el, dar de neinvidiat, zic eu... Drept pentru care consider necesară o clarificare și (de ce nu ?) o demitizare a acestui termen care, atunci când este adus în discuție, le dă ocazia multora să-și lipească degetul mare și arătătorul de tâmplă și să vorbească pe ton grav despre complexitatea problemei.

În articolul de față voi încerca să arăt ce înseamnă amnistia fiscală, de câte feluri este, cui beneficiază și care sunt condițiile necesare funcționării acesteia. În episoadele următoare voi prezenta un scurt istoric de la noi și de pe alte meleaguri.al amnistiei fiscale, avantajele și dezavantajele unei astfel de măsuri pentru stat pe de o parte și pentru contribuabili pe de alta iar la final voi risca să trag niște concluzii cu privire la necesitatea implementării acesteia în fiscalitatea românească.

Ce este așadar amnistia fiscala? Teoria ne spune că este o măsură administrativă care presupune trei elemente: un contribuabil, o obligație fiscală neîndeplinită la termen și o opțiune dată de autoritatea de reglementare prin care contribuabilul poate corecta eroarea, beneficiind de niște condiții avantajoase față de cele prevăzute de legea aplicabilă în mod normal.
Ca și intindere în timp, amnistia poate opera:
(i) doar pentru o perioadă strict determinată în timp, caz în care după expirarea termenului pot fi prevăzute pedepse mai dure decât în mod normal pentru cei care nu au apelat la facilitate,
sau
(ii) pe o perioadă nedeterminată, în anumite condiții, pentru a-i încuraja pe cei care în mod involuntar sau dintr-o eroare care nu le poate fi imputată direct, nu și-au îndeplinit obligațiile fiscale.

Pentru ca amnistia fiscală să funcționeze, este necesar să fie îndeplinite o serie de condiții:

(a) contribuabilul aflat în culpă să conștientizeze riscul la care se expune iar probabilitatea de a fi identificat ca și evazionist să fie suficient de ridicată pentru a putea să-l determine pe acesta să apeleze la amnistia fiscală. Acest lucru presupune existența unui aparat de control fiscal matur, eficient și foarte bine organizat.
Este de notorietate cazul în care fiscul german a obținut (pe căi mai mult sau mai puțin ortodoxe) o bază de date cu numele contribuabililor germani care dețineau conturi nedeclarate în băncile elvețiene. Inspectorii fiscali au anunțat în mass-media faptul că dețin aceste informații și i-au rugat pe cei care se află în această situație să vină și să declare sumele respective și să plătească impzoitele și dobânzile aferente. Altfel, dacă sumele urmau să fie descoperite de către organele de control, contribuabilii respectivi riscau în plus penalități și sancțiuni dure pentru evaziune fiscală. Probabil că bănuiți rezultatele acțiunii!

(b) în cazul în care vorbim de o amnistie fiscală ce operează pe o perioadă determinată, aceasta trebuie foarte bine pregătită și anunțată a.î. să fie făcută o singură dată. Repetarea operațiunii după o perioadă scurtă sau medie de timp nu face decât să decredibilizeze măsura în ochii contribuabilului și să încurajeze noi fapte de evaziune și evitare fiscală.
Poate sunteți la curent cu situația din Italia unde au avut loc cateva astfel de acțiuni la interval de 2-3 ani. Eficiența acestora a fost din ce în ce mai mică...

(c) sumele nedeclarate la fisc de către contribuabili să fi rezultat din activități legale, dar pentru care nu s-a plătit impozit. Este greu de crezut că un traficant de arme sau de droguri care deține sume obținute din astfel de activități va face uz de o eventuală amnistie fiscală!

(d) în ceea ce privește amnistia aplicabilă pe perioadă nedeterminată, aceasta are în vedere încurajarea contribuabililor de a-și corecta declarațiile fiscale întocmite în mod eronat și de a plăti diferențele de impozit la bugetul de stat. Pentru ca aceasta să funcționeze, sistemul trebuie să prevadă o reducere atractivă a penalității care să îl convingă pe contribuabil că e mai bine să corecteze greșeala decât să aștepte trecerea perioadei de prescripție a impozitului pentru a scăpa de consecințe.

Va urma.
 

luni, 7 iulie 2014

Cod Fiscal 2.0 – Update available?


În vara anului 2003, când noul regim din România ajungea la vârsta legală pentru emiterea buletinului de identitate, un grup de consultanți fiscali (sau mai bine spus pasionați de fiscalitate întrucât profesia de consultant fiscal urma sa fie reglementată 4 ani mai târziu :-)), era invitat în premieră absolută să ia parte la un proces pe care îndrăznesc să-l numesc istoric: analiza, articol cu articol, unui proiect de lege care urma să revoluționeze domeniul impozitelor și taxelor din România: Codul Fiscal.  Scopul propus al acestui act normativ era să facă ordine în hățișul legislativ existent până la acel moment, când fiecare obligație fiscală era reglementată printr-o lege / ordonanță specifică, fiecare cu normele sale de aplicare, cu terminologie și reguli proprii, cu excepții și derogări, cu amenzi și penalități, o junglă absolută!
Privind în urmă, aș spune că a fost printre puținele dăți când a existat un dialog, în adevăratul sens al cuvântului, între reprezentanții Ministerului de Finanțe și cei ai mediului de afaceri, când vocile noastre au fost ascultate iar propunerile făcute și-au găsit locul în textul de lege aprobat ulterior de Parlament.  

La 11 ani distanță, autoritățile dau semnalul că ar fi momentul unei actualizări care să rezolve problemele și să aducă aplicația numită Cod Fiscal la nivelul cerințelor utilizatorilor anului 2014. Reprezentanții Ministerului Finanțelor au publicat pe website (aici) proiectul de Cod Fiscal actualizat ce urmează a fi supus dezbaterii publice. O inițiativă lăudabilă, având în vedere că are în spate un volum de muncă uriaș, pentru a se ajunge la această formă fiind nevoie ca fiecare articol să fie analizat, citit, numerotat si renumerotat, refăcute corelațiile dintre articole și avute în vedere sugestiile de modificare propuse de-a lungul timpului de mediul de afaceri și inspectorii fiscali deopotrivă.
Urmează o lungă vară fierbinte în care vom relua exercițiul de analiză critică a materialului respectiv.  Având în vedere că la Ministerul Finanțelor s-a cristalizat o echipă de profesioniști care au atât o viziune de ansamblu cât și simțul detaliului, sper ca discuțiile să fie constructive iar problemele pe care le vom identifica să poată fi înțelese, acceptate și corectate.

La o prima lectura se poate vedea ca au fost operate o serie de modificări importante, dintre care (doar cu privire la definițiile generale și titlul de impozit pe profit) amintim:
-        clarificări cu privire la încadrarea activitate dependentă – activitate independentă care ar trebui să lamurească problema salariilor camuflate în PFA-uri, microîntreprinderi sau alte forme de remunerare. Pentru asta e nevoie desigur ca legea să fie și aplicată;

-        apariția noțiunii de entitate transparentă fiscal, un pas înainte în taxele românești, care va clarifica multe probleme și va scuti consultanții și contribuabilii de multe bătăi de cap;

-        reglementarea clară și cuprinzătoare a structurilor de ”stock options plan”, care va oferi angajatorilor un instrument suplimentar de fidelizare a angajaților (și de de nu, un instrument elegant de optimizare fiscală pe care îl putem oferi străinilor ce aleg să muncească aici);

-        rescrierea din temelii a articolului 11 referitor la tranzacțiile artificiale și care reglementează practic întreg domeniul prețurilor de transfer în România (efectele acestei schimbări sunt greu de cuantificat pentru moment, cel puțin pentru mine);

-        se clarifică faptul că impozitarea persoanelor juridice străine se face în România atâta vreme cât au conducerea efectivă în România (alt mare pas înainte!)

-          în final dar nu în cele din urmă schimbarea de paradigmă în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor, în sensul că inspectorii vor fi obligați să gândească mai mult si să aplice legea ”ad literam” mai puțin (aici intrăm într-o zonă delicată, aceea a administrării fiscale, unde România încă suferă de pe urma faptului că ANAF-ul se chinuie de ceva vreme să se reinventeze.).
Sunt desigur și destule modificări care ne sperie sau ridică semne de întrebare mai mari sau mai mici, nu le voi aminti aici deocamdata pentru că vor face obiectul discuțiilor cu reprezentanții autorității. Sper să le clarificăm, una câte una.

În încheiere nu pot decât să îmi reafirm speranța că această inițiativă se va finaliza cu succes și că nu vor apărea interese meschine care să o țină pe loc. O actualizare la Codul Fiscal 2.0 este imperios necesară, altfel riscăm să rămânem înțepeniți în trecut. Așa cum nu mai avem calculatoare cu ecrane negre și floppy disk, tot asa Codul Fiscal nu trebuie să mai ne amintească de modul de impozitare al secolului trecut.
Țineți pumnii strânși pentru asta!

miercuri, 18 iunie 2014

Despre grija zilei de mâine: acum dintr-o altă perspectivă

Într-un articol anterior, scriam despre pensiile private și modul  în care fiecare dintre noi trebuie să se îngrijească de viitor, în contextul în care sistemul de pensii publice urmează mai devreme sau mai târziu să colapseze.
Ultimele evoluții pe scena politică ne aduc în atenție un alt subiect fierbinte, respectiv reducerea contribuției la asigurările sociale (pe scurt CAS) datorată de angajatori cu 5 puncte procentuale.

Discuțiile sunt interesante, problema este întoarsă pe toate fețele și opiniile care mai de care mai interesante și rezultatul final este cu siguranță greu de anticipat.
Am participat zilele trecute la o întâlnire cu reprezentanți ai patronatelor, ai sindicatelor și altor jucători din economie pe tema proiectului de lege care ar urma să introducă această reducere, iar opiniile și sugestiile pe care le-am auzit au fost  în cel mai pur stil caragialesc.
Spicuiesc din notițele luate pe furiș:
  • Să se reducă CAS-ul cu 5% dar să se majoreze cu 1% contribuția pentru șomaj, sunt prea puțini bani disponibili acolo! (sau mai simplu spus: ”Să se revizuiască primesc! Dar să nu se schimbe nimica...”);
  • Reducerea asta nu beneficiază decât firmelor străine, firmele românești nu vor câștiga mare lucru de pe urma ei! (traducere:  ”Noi oricum plătim salariile la negru sau la gri, -5% înmulțit cu zero, egal tot zero”);
  • Multinaționalele vor face profituri pe care le vor transfera în străinătate! De ce Guvernul nu se gândește să facă altceva mai bun pentru economie? (mai exact spus ”Nouă ce ne iese la faza asta?”);
  • De ce nu se împarte reducerea în mod egal între angajat și angajator? (ăsta ar putea fi un punct valabil...).
La finele discuției mi se confirmase (a câta oară?) de ce suntem pe ultimele locuri într-o Uniune Europeană în care am fost acceptați mai mult ca urmare a unei conjuncturi favorabile:  suntem călăuziți de interese egoiste, meschine și nu putem niciodată să luăm ce e mai bun din viață.

Da, e adevărat că această reducere nu reprezintă mare lucru, nici măcar pentru multinaționalele cu pricina. La un salariu mediu de 2.298 lei brut, reducerea de 5% înseamnă o economie de fix 114,9 lei pe lună. Este o sumă care la construirea unui buget de venituri și cheltuieli se pierde la rotunjiri.  Important este însă mesajul, anume că autoritățile vor să facă ceva pentru a reduce fiscalitatea muncii, una foarte ridicată, care acum încurajează trecerea către semilegalitate sau ilegalitate.  Dacă programul va putea fi susținut și continuat (deși privind cifrele la nivel macroeconomic, e greu de crezut) am putea întrevedea o rază de speranță.
Critici se pot aduce, bineînțeles, iar soluții alternative există cu siguranță (una dintre ele este detaliată de mine aici).  Putem acuza autoritățile că tolerează de ani de zile sistemele de remunerare a muncii sub formă de PFA, microîntreprinderi, contracte de drepturi de autor și altele asemenea, deși au la dispoziție legislația care să le permită să stopeze aceste abuzuri.  Sau că lasă în continuare portițe deschise pentru astfel de structuri aflate la limita legalității.
A fost o încercare de a porni o reformă în acest sens acum câțiva ani, din păcate a murit (sau a fost omorâtă) înainte de a se naște.
De asemenea, Consiliul Fiscal trage an de an semnale de alarmă cu privire la nivelul evaziunii fiscale, doar frauda de TVA fiind mai mare decât deficitul bugetului de stat. Toate guvernele își propun să rezolve problema dar eșuează lamentabil. Ne complacem în continuare în mediocritate și nimeni nu are curajul de a tăia răul de la rădăcină (sau nu vrea să o facă).

Până una-alta forțați de promisiunile făcute, politicienii vor forța adoptarea aceastei măsuri. Nu e cea mai grozavă, dar e un pas înainte.  Niciodată o reducere de taxe nu trebuie contestata sau privită cu  scepticism. Cota unică este cel mai bun exemplu.

Succes!