marți, 20 noiembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 6

Motto:
”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate.”

Urmăresc cu coada ochiului elucubrațiile de productie noiembrie 2012 care ne sunt servite de politicienii de toate culorile spectrului politic drept programe economice. Citesc dezgustat și mă minunez de atâta lipsă de imaginație: aceleași vorbe poleite dar goale de conținut, aceeași înversunare, aceleași sute (chiar mii!) de kilometri de autostradă care vor răsări aici ca prin minune, același salariu minim care crește ca voinicul din poveste și câte altele...


Mai nou însă, ca să intrăm subiect, ni se propun măsuri fiscale care mai de care mai apetisante: revenirea la un TVA de 19%, reduceri de cote la asigurările sociale, reducerea cotei unice la 12%,  cotă progresivă de la 8% la 16%, etc, etc, etc.

Nimeni nu ridică însă din păcate problema reformei în administrația fiscală, un element de o importanță vitală în România acestor ani. Așa cum spuneam în articolul anterior publicat aici, nimeni nu este interesat de acest proces. Sau  poate că politicienii noștri nu consideră o idee bună să vorbească acum despre acesta, întrucât bugetarii ce se simt amenințați de o astfel de schimbare ar putea vota ”greșit”.

Așadar, ce ar trebui să își propună o reformă a administrației fiscale pentru a-și atinge scopul dorit de toată lumea, creșterea încasărilor la bugetul de stat și reducerea semnificativă a evaziunii?

În opinia mea, operațiunea ar trebui să vizeze trei direcții majore:

-       Aspectul organizațional: ”aerisirea” aparatului birocratic prin reducerea numărului de instituții și a încrengăturilor sale teritoriale;

-       Infrastructura IT: implementarea unui sistem informatic integrat pentru toate administrațiile financiare, cu posibilitatea de conectare și comunicare în timp real, ușor de folosit de către inspectori și transparent pentru contribuabili;

-       La nivelul resurselor umane: reducerea semnificativă a numărului de personal cu atribuții birocratice și păstrarea oamenilor competenți care să îndeplinească cu adevărat rolul de ”slujbaș” la stat. În același timp, nivelul de remunerare să crească semnificativ.

Mai departe, un alt element important ar trebui să îl reprezinte schimbarea fundamentală modului de lucru al administrației publice care să se concentreze mai puțin pe aspectele de natură formal-birocratică și mai mult pe cele practice, cu rezultate imediate, astfel:

-       Reducerea semnificativă a poverii birocratice pentru firmele cu cifra de afaceri sub 500.000 EUR / an. Aici ar fi necesară o singură declarație fiscală anuală care să cuprindă toate obligațiile fiscale.

-       Concentrarea controalelor fiscale pe zonele unde se petrec cu adevărat actele de evaziune fiscale: punctele de trecere a frontierei, birourile vamale, piețele de produse alimentare și nealimentare, zona restaurantelor, cluburilor și barurilor (știm cu toții că în 7 cazuri din 10 nu ni se eliberează bon fiscal sau factură fiscală pentru bunurile sau serviciile achiziționate).

-       Pregătirea profesională continuă a funcționarilor publici care trebuie să devină un model de competență și profesionalism.

Și pentru că nu trebuie să reinventăm roata, nu avem decât să copiem modelul vecinilor noștri bulgari care au pus în practică un astfel de sistem ale cărui performanțe par ireale comparativ cu țara noastră. Pentru confirmare vă aduc la cunoștință doar trei indicatori (sursa – raportul Consiliului Fiscal din România pe anul 2011):

-       Fiecare 1000 de funcționari fiscali din Bulgaria aduc la bugetul de stat venituri reprezentând 3,37% din PIB. În România 1000 de funcționari aduc numai 1,1% din PIB.  De ce oare bulgarii sunt de 3 ori mai eficienți decât ai noștri?

-       În Bulgaria există 3,8 administrații fiscale la fiecare 1 milion de locuitori. La noi sunt 20,5. Să fie românii niște contribuabili atât de puțin disciplinați încât să avem nevoie de un număr de aproape 7 ori mai mare de administrații pentru a-i ține în frâu?

-       În Bulgaria un contribuabil are de făcut un număr mediu de 17 plăți pe an pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale. În România are de făcut 113. De aici nu putem trage decât o concluzie: viața e mai plicticoasă la sud de Dunăre J.

Așadar soluții există, modele de urmat avem, ce ne mai lipsește? Voința politică, aș spune eu. Pe care din păcate nu o putem importa. Sau cel puțin deocamdata?

Voi încheia aici seria articolelor despre fiscalitatea visurilor mele urmând să vă plictisesc pe viitor cu alte idei, păsuri și probleme de care m-am lovit în activitatea de zi cu zi.

Până atunci vă urez succes!

 

marți, 6 noiembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Preambul la episodul 6

Motto:

“E foarte ușor să plantezi vie și să bei vin.”
Bunicul meu


Suntem cu toții bombardați din toate direcțiile cu vești despre economia românească. De cele mai multe ori sumbre câteodată chiar apocaliptice, foarte rar câte ceva de bine: industria merge așa și așa, serviciile scârțăie, agricultura e mai mult sau mai puțin la pământ. Și cu toții ne întrebăm de ce? Printre multitudinea de motive invocate, unii spun (pe bună dreptate) că o cauză o reprezintă și politica fiscală.
Ciudat, pentru ca se spune că tot românul, prin definiție, se pricepe la agricultură și la politică (fiscală, aș adăuga eu, ca să intrăm în subiect). Și totuși, dintre atâția specialiști nu găsim o echipă capabilă să facă lucrurile să se miște în direcția pe care ne-o dorim cu toții. Am încercat deci să aflu unde este problema, ce ne ține pe loc?
Răspunsul l-am găsit absolut întâmplător când într-un concurs de împrejurări mi-am amintit o vorbă veche, auzită în copilărie de la bunicul meu: ”Este foarte ușor să plantezi vie și să bei vin.” O zicală ce poate părea seacă și lipsită de înțeles. Continuarea nerostită a acesteia ar fi ”E mult mai greu ce trebuie să faci între aceste două momente”. Viticultura e un proces complex, care începe printr-o operațiune simplă, plantatul viței de vie, continuă cu multă muncă, de îngrijire a plantei, de culegere a strugurilor, de procesare a lor, de maturare a vinului, de îmbuteliere și se termină în mod plăcut prin degustarea acestuia. Începutul și sfârșitul procesului sunt simple, ce se află însă între aceste două ”borne” presupune multă-multă muncă.

La fel și fiscalitatea: începe cu o reglementare fiscală publicată în Monitorul Oficial și se  termină prin cheltuirea veniturilor atrase de la bugetul de stat. Între aceste două momente stă un proces complex de implementare și corijare a reglementării, de administrare fiscală (formularistică, asistența contribuabililor, gestionare), control fiscal, colectare a veniturilor.

Din păcate, ca și în cazul unui viticultor leneș, care așteaptă ca via să se rodească singură iar vinul să fermenteze și să proceseze fără prea multă implicare din partea lui, în fiscalitatea românească nu sunt avute în vedere decât cele două etape care marchează începutul și sfârșitul procesului. Administrarea fiscală rămâne în continuare o nucă foarte tare pe care nici unul dintre guvernele din ultimii 20 de ani nu a reușit să o spargă.

Problema și mai mare este însă la nivelul mentalității: nici unul dintre miniștrii de finanțe din această perioadă se pare că nu și-a pus această problemă, gândind precum viticultorul din zicala noastră: trebuie să schimbăm codul fiscal ca să încasăm mai mulți bani. Din nefericire, plantând mai multă vie nu înseamnă neapărat că vom putea să bem vin mai mult și mai bun.
Reformarea administrației fiscale este un element de o importanță absolută pentru România acestor ani când statul are o nevoie acută de bani pentru a supraviețui crizei. Simplificarea sistemului, diminuarea drastică a birocrației, atragerea de specialiști foarte buni care să înțeleagă fenomenul și să nu mai fie sclavii principiului ”form over substance” sunt câteva cerințe minimale pentru a asigura succesul unui astfel de proces.

Dar toate ideile mele, mai pe larg, în episodul 6 al serialului.
 

 

vineri, 26 octombrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 5

Motto:
Munca l-a creat pe om dar nici prestarea de servicii n-a omorât pe nimeni


Așa cum probabil ați intuit din vorba de duh parafrazată mai sus, în episodul de săptămâna aceasta voi aborda tema fiscalității veniturilor obținute din muncă, mai exact mă voi concentra pe zona contribuțiilor sociale.

Este stiut faptul că actualul sistemul fiscal din România descurajează munca prestată în forma ei clasică, pe baza unui contract de muncă și remunerată prin salariu. Sunt favorizate sistemele alternative de prestări de servicii sub forma contractelor de cedare a drepturilor de autor, a persoanelor fizice autorizate (PFA) sau microîntreprinderilor. Și asta nu datorită impozitului pe venit ci din cauza sistemului complicat și foarte costisitor de contribuții sociale obligatorii (este de fapt cauza pentru care introducerea cotei unice nu a condus la o creștere exponențială a contractelor de muncă declarate oficial: a scazut într-adevăr nivelul impozitului, dar contribuțiile aferente au rămas mari).  

În momentul actual, pentru 1 leu plătit unui angajat ca și salariu net un angajator mai plătește la stat încă aproximativ 80 de bani ca și impozit și contribuții sociale (pentru pensii, pentru sănătate, pentru șomaj și altele de importanță mai mică). Dacă ne raportăm la alte țări europene dezvoltate, suma nu e totuși foarte mare, dar acolo operează niște plafonări care încurajează salariații să câștige mai mult și mai bine, astfel încât nivelul  general de fiscalizare al veniturilor lor salariale să scadă. La noi însă, acest sistem de plafonare este practic inexistent.

Pe de altă parte, în cazul unuia dintre sistemele alternative menționate mai sus, costul fiscal pentru 1 leu net este in jur de 30 de bani (+/- 10% în funcție de nivelul venitului).

Desigur, există o legislație anti-abuz care permite inspectorilor fiscali să reclasifice un sistem de PFA sau microîntreprindere în salariu, atunci când avem de-a face cu un caz de contract de muncă mascat, dar trebuie să menționăm că astfel de controale nu prea se fac de către autoritățile fiscale. De fapt eu n-am auzit niciodată de așa ceva.

Soluția pentru eliminearea acestei anomalii este în opinia mea una simplă și  relativ ușor de implementat: introducerea obligației de plată a tuturor contribuțiilor sociale pentru toate categoriile de venituri (salarii, onorarii PFA, venituri  microîntreprinderi, chiar dividende și câștiguri de capital aș adăuga, cu riscul de primi multe voturi negative :).
Aceasta ar trebui să fie însă însoțită în mod obligatoriu de o plafonare reală a tuturor contribuțiilor sociale la un nivel decent, cum ar fi de 3 ori salariul mediu pe economie. Spun reală, pentru că și în acest moment avem o plafonare a contribuției pentru pensii, la un nivel uriaș (5 salarii medii) și care în fapt operează doar pentru contribuția angajatului nu și a angajatorului. 

Implementarea unui astfel de sistem ar descuraja pe de o parte folosirea sistemelor de remunerare alternativă gen PFA și microîntreprinderie, dar prin plafonarea contribuțiilor la un nivel decent ar determina beneficiarii acestor venituri să opteze pentru un contract de muncă și nu pentru o altfel de structură de genul unei companii inregistrate într-o țară cu o fiscalitate mai prietenoasă sau un paradis fiscal. 

Lucrurile ar fi foarte simple și relativ ușor de implementat, dar din păcate inițiativele în această direcție au fost sufocate încă din faza de idee, înainte de a deveni proiect. Motivele nu le cunosc dar le bănuiesc și nu are rost să le detaliez aici.

În concluzie, până când cei care fac regulile nu se vor apleca asupra acestui domeniu cu atenție și nu vor dori cu adevărat o reformă, o bună parte dintre cei care produc valoare în țara asta vor continua să folosească aceste sisteme mutante care dau o aparență de corectitudine dar nu reprezintă o soluție modernă pentru o fiscalitate demnă de mileniul 3.

Așadar, după cum spunea un personaj celebru pe care l-am mai citat într-un articol mai vechi ”la muncă ortodocșilor!”
 

miercuri, 17 octombrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 4


Mică incursiune în sistemul de impozitare al câștigurilor de capital

”Este o tragi-comedie: plângi după bani și râzi de cei care stau la rând să ia bilete” – cam așa era definiția dată filmelor proaste pe vremea copilăriei mele. 

O astfel de tragi-comedie ne-a fost servită de mass-media locala săptămâna trecută, partea hazlie fiind reprezentată de discuția internabilă purtată în jurul unor milioane pierdute de investitorii care au ales - cu bună știință - să-și pună banii într-o pușculiță înregistrată în British Virgin Islands.

Tragedia este, în opinia mea, faptul că din toată această discuție lipsește partea nevăzută a icebergului, care ne arde (sau ne răcorește J) la buzunare pe toți cei care plătim impozite în această țară, nu doar pe săracii investitori ale căror milioane s-au evaporat precum apa din Marea Caraibelor: impozitarea câștigurilor din astfel de investiții!

Dar cum funcționează sistemul de impunere al acestor câștiguri?

Conform art. 67, alin. (3), lit. a)  din Codul Fiscal, toți cei care obțin câștiguri din tranzacționarea de titluri de valoare pe piețele externe sunt obligați să depună trimestrial o declarație de impozit în care să informeze autoritățile fiscale române despre câștigurile obținute și să plătească un impozit de 16% pe aceste sume. Codul fiscal prevede chiar posibilitatea ca eventualele pierderi înregistrate în anumite tranzacții să fie compensate cu profiturile obținute din alte tranzacții, impozitul fiind calculat doar pe câștigul net.  De asemenea, se face și o regularizare anuală, iar în situația în care în impozitul final datorat este mai mic decât suma plăților anticipate trimestriale contribuabilul are dreptul la o restituire de impozit de la autoritățile fiscale.

Teoria este frumoasă, întrebarea care se pune este însă următoarea: câți dintre cei care obțin astfel de câștiguri respectă aceste reguli, având în vedere că statele în care intermediarii de astfel de operațiuni au sediul (i.e. pușculițele de care vorbeam mai devreme) sunt de cele mai multe ori din categoria paradisurilor fiscale care nu au semnat acorduri de schimb de informații cu România?

După părerea mea, gradul de conformare al acestor (potențiali) contribuabili tindevertiginos către zero.  Pe ce ma bazez când spun asta? Pe faptul că în 2011 dintr-un total de 181,6 mld lei, total venituri bugetare,  categoria ”Alte impozite pe venit, profit și câștiguri de capital” contribuie cu numai 0.7 mld lei. Dar atentie, aici se încadrează și impozitele pe câștigurile realizate din astfel de operațiuni efectuate în România, care de regulă nu scapă netaxete, impozitele fiind reținute și virate la fisc de către brokerii locali. Și care, în opinia mea reprezintă mare parte din această sumă, alături de impozitele pe tranzacțiile imobiliare reținute și virate de către notari și de cele din vânzarea participațiilor la societățile închise din România care nu se pot înregistra la Registrul Comerțului fără dovada plății impozitului.

Așadar, ce-i de făcut?

Aici, din păcate, nu există soluții la îndemână și ușor de implementat, modificările în legislație neputând să fie de prea mare folos.

Lupta cu paradisurile fiscale ia forma unui război de gherilă și este dus de autoritățile fiscale din majoritatea țărilor lumii. În plus, metodele nu sunt întotdeauna cele mai ortodoxe, vezi cazul de acum câțiva ani când fiscul german a ”mituit” un funcționar al unei bănci din Liechtenstein pentru a obține lista cu rezidenții germani care dețineau în conturile acelei bănci sume importante, netrecute în declarațiile de impozit.

Printre măsurile care se impun în opinia mea e numără:

-          În primul rând necesitatea introducerii în Codul Fiscal a unui capitol special ”Câștiguri de capital” în care să se clarifice când se datorează și cum anume se calculează și plătește câștigul pe veniturile din investiții. Iar acest mod de determinare să fie același indiferent dacă investitorul este persoană fizică sau persoană juridică.

-          O mai bună cooperare între autoritățile fiscale și instituțiile bancare pentru a putea fi identificați cei care primesc în conturile din România sume semnificative din exterior, fără o justificare economică viabilă.

-          Corelarea acțiunilor inspectorilor fiscali responsabili cu aceste verificări cu cele efectuate de cei care pun în aplicare legea privind impozitarea averilor afișate, intrată în vigoare anul trecut.

Și cel mai important element:

-          Un proces de restructurare  profundă a sistemului de administrare și colectare fiscală care să ne aducă de la stadiul de sistem fiscal feudal la o administrație modernă, demnă de mileniul trei. Dar despre asta, mai pe larg într-un articol viitor.

 

joi, 11 octombrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 3

Motto:

”Dintr-alte țări de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine
Veniți dragi păsări înapoi - Veniți cu bine!”

Voi continua astăzi serialul promis cu un nou episod analizând un subiect foarte discutat de investitorii și antreprenorii români: lipsa legislației de holding. Lipsă care îi face pe mulți dintre cei care fac sau vor să facă afaceri în România (fie că sunt străini sau români) să își mute mai întâi capitalurile, asemenea înaripatelor din poezia lui Coșbuc, în ”țările calde” și prin intermediul unui cuib (a se citi ”holding”) făcut acolo, să investească aici. 

Dar mai întâi să recapitulăm conceptul de holding!

Un holding este o companie care are ca obiect de activitate principal deținerea de participații în alte firme aflate în diverse jurisdicții și care beneficiază de un regim special de impozitare, respectiv pentru toate veniturile de natură investițională, holdingul nu plătește impozit pe profit. Astfel de venituri sunt: dividendele încasate de la firmele deținute, dobânzile aferente creditelor acordate, redevențele facturate ca urmare a cedării către partenerii de afaceri a drepturilor de autor deținute.

Așadar, atâta vreme cât câștigurile obținute sunt folosite la efectuarea altor investiții (i.e. holding-ul plasează banii în alte activități / firme), pentru acestea nu se vor datora impozite și taxe. Un impozit pe dividende va fi plătit însă la momentul în care proprietarul holdingului va retrage din acesta dividende pentru consumul propriu.
Sistemul încurajează deci folosirea câștigurilor la efectuarea de noi investiții, impozitul fiind datorat doar atunci când sumele respective se retrag din circuitul economic pentru consum privat.

Trebuie subliniat faptul că a devenit un leitmotiv al întâlnirilor între reprezentanții mediului de afaceri și cei ai autorităților solicitarea de a introduce în legislația românească conceptul de holding, cu avantajele fiscale menționate mai sus. Dar din păcate e doar o predică în deșert…

Necesitatea unui astfel de sistem este dictată de două motive principale:

·        Încurajarea investitorilor care desfășoară activități în România să își păstreze capitalurile în țară și nu să le transfere în alte jurisdicții cu scopul de a fi investite aici. Orice consultant poate da din experiența personală numeroase exemple de antreprenori care sunt nevoiți să meargă afara în afara voinței lor. Mulți nu se simt confortabil să-și discute afacerile cu cineva într-o limbă străină, au teamă de necunoscut, sunt sceptici cu privire la rezultatele finale, dar atunci când realizează că vor putea amâna plata a 16% impozit către statul român până la momentul în care decid să ridice câștigurile respective pentru consum personal, fac eforturi și își structurează afacerile printr-un holding în afara României. Și odată ce ”a prins gustul” afacerilor internaționale, va fi mai greu să îl convingem să revină.
 
·         Dezvolatarea industriei de servicii conexe holdingurilor (consultanță financiar-contabilă, fiscală, juridică, etc) și crearea de locuri de muncă pentru românii care vor fi angajați în aceste holdinguri (există țări care în legislația de holding prevede obligativitatea angajării în astfel de structuri a cel puțin unui salariat din țara respectivă). Aici voi fi acuzat că îmi urmăresc interesul personal, dar de ce n-aș face asta? Ar fi grozav să pot angaja mai mulți consultanți, să-mi cresc echipa, firma mea să câștige mai mult și să plătească mai multe impozite statului român. Sunt țări precum Cipru sau Malta în care o parte semnificativă din Produsul Intern Brut este adus de acest domeniu al serviciilor financiare asociate holdingurilor.

În concluzie, legiferarea unui astfel de sistem ar dinamiza foarte mult activitatea de investiții și ar încuraja, așa cum am menționat, păstrarea capitalurilor în România. De ce evită autoritățile române implementarea lui? Se pare că de teama de a pierde câteva puncte procentuale ca venituri la bugetul de stat, care se fac acum din impozitarea acestor tranzacții. Prea puține, zic eu, pentru că așa cum am menționat mai sus, toți cei aflați în această situație se mută în țări în care funcționează un astfel de sistem evitând, perfect legal, plata impozitelor în România.

În final nu îmi rămâne decât să sper că poate totuși guvernanții nostri se vor gândi încă o dată la aceste ”păsări călătoare” și vor face ceva să le convingă să nu mai migreze off-shore. Iar acel ceva sa nu fie o colivie ci un mediu propice în care să crească și să depună cât mai multe ouă! Pentru că în prezent, vorba poetului:

”De frunze și de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiți de voi.”

 

 

 

marți, 2 octombrie 2012

De la Moș Crăciun la Moș Gerilă și la tristețile de început de toamnă

Motto:

Și te-ai dus dulce minune
Și-a murit speranța noastră
(…)
Totuși este trist în lume.

Întrerup saptamâna aceasta seria articolelor pe tema modificarilor de dorit în legislația fiscală, pentru a mă intoarce la un subiect care peste câteva luni ne va da mari bătăi de cap: exigibilitatea TVA-ului la încasarea facturii.
Într-un material postat aici în luna lui Cuptor îmi exprimam îngrijorarea cu privire la acest subiect, foarte fierbinte (dar nu datorită temperaturii exterioare!). Spuneam atunci că nu văd o astfel de modificare legislativă ca pe un cadou de la Moș Crăciun, ea neputând să aducă prea multe bucurii contribuabililor.
Un amic a încercat să-mi tempereze pesimismul, și să-mi dea de doi bani speranță spunându-mi că dacă nu un Moș Crăciun capitalist, cu costum roșu și sac uriaș plin de cadouri strălucitoare, măcar un Moș Gerilă proletar, în salopetă ponosită și cizme de cauciuc tot va aduce un cadouaș plătitorilor români de impozite.

Din păcate însă, ordonanța de urgență care a apărut ulterior, a depășit așteptările cele mai pesimiste și ne-a arătat că, așa cum afirma și Eminescu (în strofa pe care mi-am permis să o modific un pic), viața în fiscalitatea românească este foarte, foarte tristă.

Așadar, ce ne așteaptă în materie de TVA exigibilă la încasarea facturii?

În primul rând o nouă procedură de înregistrare într-un Registru al persoanelor care aplică TVA la încasare. Cum va funcționa acest sistem încă nu știm dar sperăm ca Normele de Aplicare ce se află acum în lucru ne vor da răspunsul. Deocamdată e sigur că trebuie depusă o Notificare până pe 25 Octombrie. Dacă nu o depunem, pe noi cei obligați de legesă folosim sisteml, fiscul ne va înregistra totuși cu forța în acest Registru și ne va întrerupe dreptul de a deduce orice TVA aferent facturilor primite până la momentul în care devenim plătitori de TVA la încasare cu acte în regulă.
Apoi, începând din februarie 2013 (dată la care se vor depune primele declarații de TVA după noua regulă) urmează supliciul suprem pentru contabili și / sau consultanți fiscali: evidențe contabile și fiscale separate (facturi emise vs. facturi încasate), formulare de declarații noi (care vor trebui să includă TVA facturat și neexigibil și TVA exigibil), ajustări de sistem informatic, erori la completare și depunere, etc, etc. Vă îngrozește ideea că toate astea se vor întâmpla în perioada când de regulă se face închiderea anului 2012 și sunteți eventual și cu auditorii pe cap? Asta nu e tot, pentru cei silitori vor fi de rezolvat si probleme de olimpiadă: cum gestionăm plătile parțiale, cesiunile de creanțe, compensările de facturi între doi sau mai mulți participanți la operațiune, sau facturile achitate parțial cu numerar și parțial stinse prin alte metode. Cine spunea că viața contabililor este plicticoasă și lipsită de antren?

Să revenim la ordonanța de urgență care s-a dorit a fi un balon de oxigen pentru cei care aveau probleme cu TVA-ul la facturile neîncasate de la clienți. De fapt aceștia primesc doar o amânare la plata TVA-ului, în nici un caz nu scapă: TVA-ul se datorează la stat la data încasării facturii, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data emiterii acesteia! Adică o amânare de maximum 3 luni. Ceea ce înseamnă că afacerile cu venituri sub 100.000 EUR nu câștigă mai nimic, aceastea oricum aveau posibilitatea de a opta pentru un regim de plată a TVA-ului la trimestru… Așadar e un balon de oxigen sau un balon de săpun?

Ultima pe lista de azi ar fi o problemă pe care am ridicat-o și data trecută: în ce măsură cei mari, care nu intră în acest sistem nu vor evita să lucreze cu cei care aplică sistemul de TVA la încasare? Din diverse motive, cel mai important fiind acela că nu vor să își bată capul cu toată nebunia administrativă de care vorbeam mai sus. Aud că în alte țări în care s-a introdus acest sistem, cei care îl aplică sunt văzuți ca niște paria ai business-ului, nimeni nu mai vrea să lucreze cu ei.
Deocamdată mă opresc aici, așteptând noul an cu tristețe, curiozitate și speranță. Pentru că e o utopie să cred că guvernanții noștri vor decide să renunțe la acest sistem sau cel puțin să îl amâne cu un an, sper ca măcar să avem niște norme de aplicare bine scrise, coerente și cât mai rapid publicate în Monitorul Oficial, pentru a putea să ne organizăm din vreme. Oare?

miercuri, 26 septembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 2

Voi continua astăzi foiletonul promis cu câteva sugestii referitoare la îmbunătățirea legislației în domeniul impozitului pe profit. Deși, conform informațiilor oficiale, acest impozit a adus la bugetul de stat în anul 2011 doar 10,3 mld lei, adică aproximativ 6,45% din veniturile totale (comparativ, TVA-ul a adus 47,9 mld lei reprezentând circa 30% din total), bătaia de cap și stresul pe care îl generează contribuabililor este cu siguranță mult, mult mai mare.

Așadar, în opinia mea, simplificarea acestui impozit este mai mult decât o necesitate, este o obligație morală a celor care fac regulile în fiscalitate.

Ce ar trebui să se întâmple?

1. Să beneficiem de o mai corectă deductibilitate fiscală a provizioanelor

Este bine știut faptul că în prezent, Codul Fiscal din România este foarte restrictiv în ceea ce privește deductibilitatea diferitelor categorii de provizioane. Ideal ar fi ca legislația fiscală să permită deductibilitatea fiscală a tuturor provizioanelor înregistrate de o companie, atâta vreme cât acestea au fost constituite respectând Standardele Internaționale de Raportare Financiară (”IFRS”).

Astfel, contribuabilii vor fi încurajați să își crească afacerile (asumându-și riscuri mai mari), nefiind obligați să plătească impozit pe venituri nereale, în condițiile în care unii dintre clienții lor au dificultăți financiare, dacă o parte din bunurile aflate în stoc sunt degradate fizic sau moral sau când (din păcate pentru ei) afacerile pe care le-au făcut s-au dovedit a fi păguboase, clientul neputând să plătească facturile.

Statul trebuie deci să fie solidar cu plătitorul de impozite nu doar la câștig (taxându-i câștigurile obținute) ci și la pierdere (oferindu-i șansa de a scoate din baza de impozitare veniturile nerealizate).

2. Să fie modificate regulile privind amortizarea fiscală

Dacă vom întreba orice contabil sau consultant fiscal care lucrează în România ce părere are despre modalitatea de calcul a amortizării fiscale, acesta va răspune, în cel mai fericit caz, că aceasta este greoaie și / sau complicată. Adevărul este însă că acest domeniul reprezintă un adevărat coșmar: avem un catalog stufos cu categorii și subcategorii numeroase de active imobilizate, cu perioade de amortizare diferite, cu reevaluări care în diverse perioade au fost deductibile sau nedeductibile fiscal și peste care s-au suprapus schimbările de metode ce au avut loc de-a lungul timpului. De multe ori,chiar specialiștii au păreri și interpretări diferite.

Noul sistem ar trebui să fie flexibil, ușor de urmărit și implementat de către contribuabili și simplu de verificat de către organele de inspecție fiscală.

Ce se impune?

  • Eliminarea catalogului complicat de durate de amortizare și introducerea a 4, maxim 5 intervale de calcul a amortizării fiscale pentru toate bunurile care se încadrează în categoria activelor imobilizate. Sau (de ce nu?), acceptarea duratelor de amortizare prevăzute de politicile contabile ale contribuabililor.
  • Acceptarea ca și active amortizabile fiscal a fondului de comerț și a cheltuielilor de constituire care în prezent sunt nedeductibile.
  • Deductibilitatea fiscală a unei părți din reevaluărea anuală a mijloacelor fixe, aferente actualizării costului acestora cu rata inflației oficiale publicată de Institutul Național de Statistică (eliminând astfel impozitul pe inflație).

3. Să se așeze pe baze noi deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu autoturismele

Legislația care acoperă această zonă a fost și rămâne în continuare neclară, interpretabilă, subiect de dispute între autoritățile fiscale și contribuabili. Cauzele sunt numeroase și țin pe de o parte de lobby-ul puternic al producătorilor și comercianților de autoturisme iar pe de altă parte de dorința guvernanților de a stoarce cât mai mulți bani la bugetul de stat de la posesorii acestora.

Pentru o mai ușoară gestionare a deductibilității fiscale a cheltuielilor cu autoturismele ar trebui avute în vedere următoarele măsuri:

  • Introducerea unui plafon maxim de deductibiltate fiscală a amortizării aferente autoturismelor, spre exemplu 15.000 euro (comparativ, în Marea Britanie plafonul este de 12.000 lire sterline). Același plafon ar trebui să opereze și cu privire la TVA. Deși România este țara în care mașinile de superlux se cumpără pe firmă, statul român nu este atât de bogat încât să accepte contribuabililor săi deductibilitatea fiscală a unor mașini scumpe. Mai pe românește, ”domnia și prostia se plătesc”.
  • Stabilirea unui nivel maxim lunar, deductibil fiscal, al cheltuielilor cu combustibilul, de exemplu, echivalentul a 60 l /lună per autoturism. În măsura în care se consumă mai mult, utilizatorul va trebui să demonstreze cu documente justificative (ordin de deplasare, foaie de parcurs, etc) faptul că deplasările au fost în interes de serviciu.
  • În acest mod se elimină birocrația și costurile suplimentare cu întocmirea documentației aferente autoturismelor care sunt oferite salariaților ca și mașini de serviciu și care sunt folosite aproximativ 1.000 km lunar. Totodată, se oferă posibilitatea celor care se deplasează în interes de serviciu mai mult de 1.000 km să poată deduce cheltuielile cu combustibilul și TVA aferentă.

4. Calculul și raportarea impozitului

Am lăsat la final un lucru cel puțin la fel de important precum cele de mai sus și care ține de birocrația aferentă impozitului pe profit.

Avem în codul fiscal o măsură foarte bună care dă posibilitatea contribuabilului să aleagă între:
  • a calcula și plăti impozitul pe profit trimestrial cu o regularizare finală la sfârșitul anului
sau
  • a plăti trimestrial pe baza impozitului datorat anul anterior, urmând să calculeze și să plătească diferența la regularizarea de la sfârșitul anului.
Asta ușurează mult activitatea celor implicați în calculul impozitului, reducând practic de la un număr de 5 (cinci) operațiuni de calcul de impozit pe an (4 trimestriale + regularizarea) la una singură.

Măsura aceasta este însă în așteptare, aplicarea ei fiind amânată în fiecare. Sper că ea va deveni însă funcțională începând cu anul fiscal 2013.

Desigur, idei de îmbunătățire a legislației ce reglementează acest impozit sunt mult mai multe. M-am oprit doar la 4 capitole mari care ne-ar face viața mult mai ușoară.

miercuri, 19 septembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 1


Francezii au un mod interesant prin care definesc finalul vacanței de vară: termenul ”la rentrée” care înseamnă nu doar începerea școlilor ci startul unui nou sezon în toate domeniile. În zona fiscalității am simțit din plin acest rentrée al autorităților săptămâna trecută, cand oficiali ai Guvernului au aruncat în piață câteva fumigene numai bune de creat vâlvă în mass-media. Am primit solicitări din partea câtorva jurnaliști sa îmi dau cu părerea pe marginea ideilor respective, dar sincer, mi s-au părut copilării care nu merită bagate prea mult în seamă.
 
Așa ca mi-am propus să încep aici un mic roman-foileton, pe tema modificărilor fiscale care ar fi necesare în România, înainte de a număra piscinele din Pipera în Google Maps sau de a oferi unor pensionari de la bloc șansa să se înscrie din nou pe o lista cu informatori (ai ANAF-ului de data asta).
 
Așadar:
 
Ce măsuri fiscale încă așteaptă mediul de afaceri din România?

Unul dintre paradoxurile fiscalității noastre este că singura constantă a domeniului o reprezintă procesul de modificare continuă. Prevederile Codului Fiscal sunt ajustate, amendate, modificate și completate cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună, atât de către Guvern cât și de Parlament. Iar procesul are loc necontenit, indiferent de culoarea politică a majorității conducătoare sau de starea economiei românești și mondiale.

Până la un punct este ceva normal, Codul Fiscal reglementează taxele și impozitele aplicabile într-o economie, un organism viu care evoluează (sau involuează) și se schimbă în continuu. Iar Codul Fiscal este în mod automat nevoit să se adapteze acestei realități. Din păcate însă, modificările ce au loc la noi sunt de cele mai multe ori facute în grabă, fără analize prealabile sau studii de impact și niciodată nu au la bază o viziune pe termen mediu sau lung.

Dar în acest articol nu mi-am propus să fac o analiză a procesului de modificare a fiscalității și nici a strategiei fiscale concepute de guvernanții nostri. Aceste lucruri au fost, sunt și vor mai fi discutate și analizate în materiale ample. Voi încerca să prezint în continuare câteva dintre ideile de modificări legislative care ar trebui luate în considerare atunci când se va dori cu adevărat o reformare a domeniului fiscal.

Astăzi: Cota unică de impozitare

Primul lucru de care are nevoie legislația fiscală românească este introducerea cotei unice de impozitare. Da, am spus bine, introducerea cotei unice. Ceea ce am avut începând din anul 2005 și până în prezent este un surogat, o falsă cotă unică, un organism modificat care ne-a fost vândut drept ceva extraordinar. După cum s-a văzut, sistemul acesta, așa schiop cum a fost implementat, a fost totuși unul dintre factorii care au generat creșterea economică puternică a țării noastre în perioada 2005-2008. Și care încă mai face un număr important de investitori să rămână în România.

Așadar, în primul rând ar trebui să procedăm la generalizarea sistemului de impozitare cu 16% la toate categoriile de venituri indiferent de sursa lor sau de modul în care sunt obținute. Acest lucru ar conduce la instaurarea mult doritului cadru general caracterizat de echitate fiscală, care ar incuraja contribuabilii să se concentreze pe dezvoltarea afacerilor mai degrabă decât pe găsirea de portițe și soluții alternative care să le minimizeze costurile fiscale.

Desigur ,asta înseamnă eliminarea tuturor facilităților și avantajelor fiscale oferite anumitor categorii de contribuabili, cum ar fi de exemplu, salariile angajaților care lucrează la producția de programe informatice. La prima vedere pare un lucru rău, dar dacă această măsură nu va fi singulară ci va fi însoțită și de altele ce vor fi expuse în episoadele următoare, efectul net asupra acestei categorii de contribuabili va fi unul pozitiv, conducând la un cost fiscal mai mic decât cel actual.

Eliminarea facilităților și generalizarea cotei de impozitare de 16% are la bază ideea că sistemul de cotă unică este în esența lui o facilitate fiscală care beneficiază egal tuturor jucătorilor din economie indiferent de domeniul în care activază, de forma în care își desfășoară activitatea sau de sursele de obținere a veniturilor.

Vom primi oare această șansă din partea celor care fac legile în România? Eu încă mai sper.

 

joi, 19 iulie 2012

De ce nu va veni Mos Craciun in lunile urmatoare?

"Hehehe, pai pentru ca e vara, asta stiu si cei de la grupa mica!!!" mi-a raspuns fiu-meu pe cand eu comentam la telefon cu un amic promisiunile de facilitati fiscale facute de guvernantii nostri zilele trecute. In definitiv, are dreptate si pustiul mi-am zis, toate modificarile importante la Codul Fiscal facute in ultimii ani, au venit exact in perioada dintre Craciun si Anul Nou. Puteti intreba orice fiscalist din Romania si o sa va raspunda ca sarmalele si caltabosii nu au niciun gust daca n-ai si Monitorul Oficial pe masa!

Dar sa revenim la promisiunile ca Mosul ne va aduce ceva bun pe parte fiscala in perioada imediat urmatoare (asta bineinteles, daca  vom fi cuminti :)). Si atentie, se pare ca nu vom primi un cadou, vom primi chiar doua! Astazi vorbim doar de unul, lasam continuarea pentru numarul viitor.

Plata TVA-ului la incasarea facturii

La prima vedere o masura buna, ceruta de multa vreme de o parte a mediului de afaceri, salutata cu reverente si plecaciuni chiar si de unii colegi de breasla. Dupa parerea mea, va avea tot atata rezultate pozitive pe cat a avut introducerea Registrului Operatorilor Intracomunitari in combaterea evaziunii pe TVA. Adica fix zero. Zero barat! Care sunt motivele pentru care cred acest lucru:

- Modificarea regulii privind exigibilitatea TVA nu se poate face la Bucuresti chiar daca Avocatul Poporului, Membrii Curtii Constitutionale sau Patriarhul Romaniei vor fi schimbati si pusi in locul lor oameni cu experienta in fiscalitate. Asta deoarece pentru a te abate de la regulile impuse de Directiva Europeana privind TVA avem nevoie de un acord de la Inalta Poarta Bruxelles. Care se da (daca se da) in circa 6-12 luni. Deci pana una alta ramanem in asteptate.

- Cosmarul birocratic pe care il presupune implementarea acestei masuri ar putea sa il egaleze (daca nu sa il depaseasca) pe cel generat (daca va mai aduceti aminte) de taxa pe scaunele din restaurant introdusa de un ministru de finante pe la finele anilor '90. De ce? Pentru ca plata TVA la incasare de catre furnizor trebuie sa fie insotita de amanarea dreptului de deducere a TVA la beneficiar. Adica daca furnizorul nu plateste TVA, nici beneficiarul nu isi va putea deduce taxa neplatita. Asta inseamna (in ambele parti) evidente separate, "cash-basis accounting" si evident costuri cu contabilitatea mai mari.  Si ce facem cand o factura se plateste doar partial?
Bonus: verificarea fiecarui furnizor in parte daca indeplineste sau nu criteriul cifrei de afaceri sub 500.000 EUR. Imaginati-va ce va insemna acest lucru la o companie cu cateva mii sau zeci de mii de furnizori: exact cum spuneam, un cosmar birocratic. Lucru care ar putea transforma avantajul intr-un dezavantaj, vor exista firme care vor prefera sa nu lucreze cu parteneri ce benficiaza de aceasta facilitate pentru a-si face viata mai usoara.

- Evaziunea fiscala: introducerea acestei reguli va deschide o cutie a Pandorei: se vor gasi destui "intreprinzatori" care sa fraudeze cu mare eleganta bugetul de stat: furnizorii nu platesc TVA-ul pe motiv ca factura nu e incasata, iar beneficiarii deduc TVA-ul inainte de a plati factura pe motiv ca nu au stiut ca furnizorul beneficiaza de aceasta facilitate. Dupa cateva astfel de "tunuri" ambii dispar cu tot cu TVA-ul.

- Ultimul argument pe care il aduc in discutie e mai delicat si este posibil sa fie contestat de specialistii in drept: nu cumva aceasta facilitate fiscala acordata doar unei categorii de contribuabili poate fi vazuta ca fiind un ajutor de stat? Nu e un domeniu pe care sunt stapan, drept pentru care nu vreau sa ma hazardez tragand concluzii, dar este un element ce trebuie avut in vedere. S-ar putea ca UE sa ne zica "pas" la aceasta solicitare chiar pe acest motiv.

Si pana la urma, cine sunt cei care si-ar dori plata TVA-ului la incasare? In opinia mea sunt doua mari categorii:
- cei trasi pe sfoara, care au livrat bunurile / au prestat serviciile, au emis factura dar furnizorul i-a lasat cu ochii in soare. Este un proverb care spune "daca nu deschizi ochii deschizi punga", de ce ar trebui sa fie bugetul de stat partas la pierderea cuiva care nu stie sa faca afaceri?
- cei care accepta cu buna stiinta plata facturilor la o perioada foarte indelungata. Daca faci asta cu scopul de a castiga cota de piata atunci trebuie sa-ti permiti sa-ti finantezi afacerea nu trebuie sa ceri ajutor de la bugetul de stat.

Asadar, concluzia mea este ca se face mult zgomot pentru nimic: sunt prea mici sansele ca aceasta masura sa fie acceptata, daca ea va fi totusi acceptata este foarte greu de gestionat si in plus beneficiarii acesteia nu cred ca sunt cei mai in masura sa ceara ajutor de la stat.

Succese!