miercuri, 26 septembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 2

Voi continua astăzi foiletonul promis cu câteva sugestii referitoare la îmbunătățirea legislației în domeniul impozitului pe profit. Deși, conform informațiilor oficiale, acest impozit a adus la bugetul de stat în anul 2011 doar 10,3 mld lei, adică aproximativ 6,45% din veniturile totale (comparativ, TVA-ul a adus 47,9 mld lei reprezentând circa 30% din total), bătaia de cap și stresul pe care îl generează contribuabililor este cu siguranță mult, mult mai mare.

Așadar, în opinia mea, simplificarea acestui impozit este mai mult decât o necesitate, este o obligație morală a celor care fac regulile în fiscalitate.

Ce ar trebui să se întâmple?

1. Să beneficiem de o mai corectă deductibilitate fiscală a provizioanelor

Este bine știut faptul că în prezent, Codul Fiscal din România este foarte restrictiv în ceea ce privește deductibilitatea diferitelor categorii de provizioane. Ideal ar fi ca legislația fiscală să permită deductibilitatea fiscală a tuturor provizioanelor înregistrate de o companie, atâta vreme cât acestea au fost constituite respectând Standardele Internaționale de Raportare Financiară (”IFRS”).

Astfel, contribuabilii vor fi încurajați să își crească afacerile (asumându-și riscuri mai mari), nefiind obligați să plătească impozit pe venituri nereale, în condițiile în care unii dintre clienții lor au dificultăți financiare, dacă o parte din bunurile aflate în stoc sunt degradate fizic sau moral sau când (din păcate pentru ei) afacerile pe care le-au făcut s-au dovedit a fi păguboase, clientul neputând să plătească facturile.

Statul trebuie deci să fie solidar cu plătitorul de impozite nu doar la câștig (taxându-i câștigurile obținute) ci și la pierdere (oferindu-i șansa de a scoate din baza de impozitare veniturile nerealizate).

2. Să fie modificate regulile privind amortizarea fiscală

Dacă vom întreba orice contabil sau consultant fiscal care lucrează în România ce părere are despre modalitatea de calcul a amortizării fiscale, acesta va răspune, în cel mai fericit caz, că aceasta este greoaie și / sau complicată. Adevărul este însă că acest domeniul reprezintă un adevărat coșmar: avem un catalog stufos cu categorii și subcategorii numeroase de active imobilizate, cu perioade de amortizare diferite, cu reevaluări care în diverse perioade au fost deductibile sau nedeductibile fiscal și peste care s-au suprapus schimbările de metode ce au avut loc de-a lungul timpului. De multe ori,chiar specialiștii au păreri și interpretări diferite.

Noul sistem ar trebui să fie flexibil, ușor de urmărit și implementat de către contribuabili și simplu de verificat de către organele de inspecție fiscală.

Ce se impune?

  • Eliminarea catalogului complicat de durate de amortizare și introducerea a 4, maxim 5 intervale de calcul a amortizării fiscale pentru toate bunurile care se încadrează în categoria activelor imobilizate. Sau (de ce nu?), acceptarea duratelor de amortizare prevăzute de politicile contabile ale contribuabililor.
  • Acceptarea ca și active amortizabile fiscal a fondului de comerț și a cheltuielilor de constituire care în prezent sunt nedeductibile.
  • Deductibilitatea fiscală a unei părți din reevaluărea anuală a mijloacelor fixe, aferente actualizării costului acestora cu rata inflației oficiale publicată de Institutul Național de Statistică (eliminând astfel impozitul pe inflație).

3. Să se așeze pe baze noi deductibilitatea fiscală a cheltuielilor cu autoturismele

Legislația care acoperă această zonă a fost și rămâne în continuare neclară, interpretabilă, subiect de dispute între autoritățile fiscale și contribuabili. Cauzele sunt numeroase și țin pe de o parte de lobby-ul puternic al producătorilor și comercianților de autoturisme iar pe de altă parte de dorința guvernanților de a stoarce cât mai mulți bani la bugetul de stat de la posesorii acestora.

Pentru o mai ușoară gestionare a deductibilității fiscale a cheltuielilor cu autoturismele ar trebui avute în vedere următoarele măsuri:

  • Introducerea unui plafon maxim de deductibiltate fiscală a amortizării aferente autoturismelor, spre exemplu 15.000 euro (comparativ, în Marea Britanie plafonul este de 12.000 lire sterline). Același plafon ar trebui să opereze și cu privire la TVA. Deși România este țara în care mașinile de superlux se cumpără pe firmă, statul român nu este atât de bogat încât să accepte contribuabililor săi deductibilitatea fiscală a unor mașini scumpe. Mai pe românește, ”domnia și prostia se plătesc”.
  • Stabilirea unui nivel maxim lunar, deductibil fiscal, al cheltuielilor cu combustibilul, de exemplu, echivalentul a 60 l /lună per autoturism. În măsura în care se consumă mai mult, utilizatorul va trebui să demonstreze cu documente justificative (ordin de deplasare, foaie de parcurs, etc) faptul că deplasările au fost în interes de serviciu.
  • În acest mod se elimină birocrația și costurile suplimentare cu întocmirea documentației aferente autoturismelor care sunt oferite salariaților ca și mașini de serviciu și care sunt folosite aproximativ 1.000 km lunar. Totodată, se oferă posibilitatea celor care se deplasează în interes de serviciu mai mult de 1.000 km să poată deduce cheltuielile cu combustibilul și TVA aferentă.

4. Calculul și raportarea impozitului

Am lăsat la final un lucru cel puțin la fel de important precum cele de mai sus și care ține de birocrația aferentă impozitului pe profit.

Avem în codul fiscal o măsură foarte bună care dă posibilitatea contribuabilului să aleagă între:
  • a calcula și plăti impozitul pe profit trimestrial cu o regularizare finală la sfârșitul anului
sau
  • a plăti trimestrial pe baza impozitului datorat anul anterior, urmând să calculeze și să plătească diferența la regularizarea de la sfârșitul anului.
Asta ușurează mult activitatea celor implicați în calculul impozitului, reducând practic de la un număr de 5 (cinci) operațiuni de calcul de impozit pe an (4 trimestriale + regularizarea) la una singură.

Măsura aceasta este însă în așteptare, aplicarea ei fiind amânată în fiecare. Sper că ea va deveni însă funcțională începând cu anul fiscal 2013.

Desigur, idei de îmbunătățire a legislației ce reglementează acest impozit sunt mult mai multe. M-am oprit doar la 4 capitole mari care ne-ar face viața mult mai ușoară.

miercuri, 19 septembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 1


Francezii au un mod interesant prin care definesc finalul vacanței de vară: termenul ”la rentrée” care înseamnă nu doar începerea școlilor ci startul unui nou sezon în toate domeniile. În zona fiscalității am simțit din plin acest rentrée al autorităților săptămâna trecută, cand oficiali ai Guvernului au aruncat în piață câteva fumigene numai bune de creat vâlvă în mass-media. Am primit solicitări din partea câtorva jurnaliști sa îmi dau cu părerea pe marginea ideilor respective, dar sincer, mi s-au părut copilării care nu merită bagate prea mult în seamă.
 
Așa ca mi-am propus să încep aici un mic roman-foileton, pe tema modificărilor fiscale care ar fi necesare în România, înainte de a număra piscinele din Pipera în Google Maps sau de a oferi unor pensionari de la bloc șansa să se înscrie din nou pe o lista cu informatori (ai ANAF-ului de data asta).
 
Așadar:
 
Ce măsuri fiscale încă așteaptă mediul de afaceri din România?

Unul dintre paradoxurile fiscalității noastre este că singura constantă a domeniului o reprezintă procesul de modificare continuă. Prevederile Codului Fiscal sunt ajustate, amendate, modificate și completate cu o rapiditate demnă de o cauză mai bună, atât de către Guvern cât și de Parlament. Iar procesul are loc necontenit, indiferent de culoarea politică a majorității conducătoare sau de starea economiei românești și mondiale.

Până la un punct este ceva normal, Codul Fiscal reglementează taxele și impozitele aplicabile într-o economie, un organism viu care evoluează (sau involuează) și se schimbă în continuu. Iar Codul Fiscal este în mod automat nevoit să se adapteze acestei realități. Din păcate însă, modificările ce au loc la noi sunt de cele mai multe ori facute în grabă, fără analize prealabile sau studii de impact și niciodată nu au la bază o viziune pe termen mediu sau lung.

Dar în acest articol nu mi-am propus să fac o analiză a procesului de modificare a fiscalității și nici a strategiei fiscale concepute de guvernanții nostri. Aceste lucruri au fost, sunt și vor mai fi discutate și analizate în materiale ample. Voi încerca să prezint în continuare câteva dintre ideile de modificări legislative care ar trebui luate în considerare atunci când se va dori cu adevărat o reformare a domeniului fiscal.

Astăzi: Cota unică de impozitare

Primul lucru de care are nevoie legislația fiscală românească este introducerea cotei unice de impozitare. Da, am spus bine, introducerea cotei unice. Ceea ce am avut începând din anul 2005 și până în prezent este un surogat, o falsă cotă unică, un organism modificat care ne-a fost vândut drept ceva extraordinar. După cum s-a văzut, sistemul acesta, așa schiop cum a fost implementat, a fost totuși unul dintre factorii care au generat creșterea economică puternică a țării noastre în perioada 2005-2008. Și care încă mai face un număr important de investitori să rămână în România.

Așadar, în primul rând ar trebui să procedăm la generalizarea sistemului de impozitare cu 16% la toate categoriile de venituri indiferent de sursa lor sau de modul în care sunt obținute. Acest lucru ar conduce la instaurarea mult doritului cadru general caracterizat de echitate fiscală, care ar incuraja contribuabilii să se concentreze pe dezvoltarea afacerilor mai degrabă decât pe găsirea de portițe și soluții alternative care să le minimizeze costurile fiscale.

Desigur ,asta înseamnă eliminarea tuturor facilităților și avantajelor fiscale oferite anumitor categorii de contribuabili, cum ar fi de exemplu, salariile angajaților care lucrează la producția de programe informatice. La prima vedere pare un lucru rău, dar dacă această măsură nu va fi singulară ci va fi însoțită și de altele ce vor fi expuse în episoadele următoare, efectul net asupra acestei categorii de contribuabili va fi unul pozitiv, conducând la un cost fiscal mai mic decât cel actual.

Eliminarea facilităților și generalizarea cotei de impozitare de 16% are la bază ideea că sistemul de cotă unică este în esența lui o facilitate fiscală care beneficiază egal tuturor jucătorilor din economie indiferent de domeniul în care activază, de forma în care își desfășoară activitatea sau de sursele de obținere a veniturilor.

Vom primi oare această șansă din partea celor care fac legile în România? Eu încă mai sper.