vineri, 26 octombrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 5

Motto:
Munca l-a creat pe om dar nici prestarea de servicii n-a omorât pe nimeni


Așa cum probabil ați intuit din vorba de duh parafrazată mai sus, în episodul de săptămâna aceasta voi aborda tema fiscalității veniturilor obținute din muncă, mai exact mă voi concentra pe zona contribuțiilor sociale.

Este stiut faptul că actualul sistemul fiscal din România descurajează munca prestată în forma ei clasică, pe baza unui contract de muncă și remunerată prin salariu. Sunt favorizate sistemele alternative de prestări de servicii sub forma contractelor de cedare a drepturilor de autor, a persoanelor fizice autorizate (PFA) sau microîntreprinderilor. Și asta nu datorită impozitului pe venit ci din cauza sistemului complicat și foarte costisitor de contribuții sociale obligatorii (este de fapt cauza pentru care introducerea cotei unice nu a condus la o creștere exponențială a contractelor de muncă declarate oficial: a scazut într-adevăr nivelul impozitului, dar contribuțiile aferente au rămas mari).  

În momentul actual, pentru 1 leu plătit unui angajat ca și salariu net un angajator mai plătește la stat încă aproximativ 80 de bani ca și impozit și contribuții sociale (pentru pensii, pentru sănătate, pentru șomaj și altele de importanță mai mică). Dacă ne raportăm la alte țări europene dezvoltate, suma nu e totuși foarte mare, dar acolo operează niște plafonări care încurajează salariații să câștige mai mult și mai bine, astfel încât nivelul  general de fiscalizare al veniturilor lor salariale să scadă. La noi însă, acest sistem de plafonare este practic inexistent.

Pe de altă parte, în cazul unuia dintre sistemele alternative menționate mai sus, costul fiscal pentru 1 leu net este in jur de 30 de bani (+/- 10% în funcție de nivelul venitului).

Desigur, există o legislație anti-abuz care permite inspectorilor fiscali să reclasifice un sistem de PFA sau microîntreprindere în salariu, atunci când avem de-a face cu un caz de contract de muncă mascat, dar trebuie să menționăm că astfel de controale nu prea se fac de către autoritățile fiscale. De fapt eu n-am auzit niciodată de așa ceva.

Soluția pentru eliminearea acestei anomalii este în opinia mea una simplă și  relativ ușor de implementat: introducerea obligației de plată a tuturor contribuțiilor sociale pentru toate categoriile de venituri (salarii, onorarii PFA, venituri  microîntreprinderi, chiar dividende și câștiguri de capital aș adăuga, cu riscul de primi multe voturi negative :).
Aceasta ar trebui să fie însă însoțită în mod obligatoriu de o plafonare reală a tuturor contribuțiilor sociale la un nivel decent, cum ar fi de 3 ori salariul mediu pe economie. Spun reală, pentru că și în acest moment avem o plafonare a contribuției pentru pensii, la un nivel uriaș (5 salarii medii) și care în fapt operează doar pentru contribuția angajatului nu și a angajatorului. 

Implementarea unui astfel de sistem ar descuraja pe de o parte folosirea sistemelor de remunerare alternativă gen PFA și microîntreprinderie, dar prin plafonarea contribuțiilor la un nivel decent ar determina beneficiarii acestor venituri să opteze pentru un contract de muncă și nu pentru o altfel de structură de genul unei companii inregistrate într-o țară cu o fiscalitate mai prietenoasă sau un paradis fiscal. 

Lucrurile ar fi foarte simple și relativ ușor de implementat, dar din păcate inițiativele în această direcție au fost sufocate încă din faza de idee, înainte de a deveni proiect. Motivele nu le cunosc dar le bănuiesc și nu are rost să le detaliez aici.

În concluzie, până când cei care fac regulile nu se vor apleca asupra acestui domeniu cu atenție și nu vor dori cu adevărat o reformă, o bună parte dintre cei care produc valoare în țara asta vor continua să folosească aceste sisteme mutante care dau o aparență de corectitudine dar nu reprezintă o soluție modernă pentru o fiscalitate demnă de mileniul 3.

Așadar, după cum spunea un personaj celebru pe care l-am mai citat într-un articol mai vechi ”la muncă ortodocșilor!”
 

miercuri, 17 octombrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 4


Mică incursiune în sistemul de impozitare al câștigurilor de capital

”Este o tragi-comedie: plângi după bani și râzi de cei care stau la rând să ia bilete” – cam așa era definiția dată filmelor proaste pe vremea copilăriei mele. 

O astfel de tragi-comedie ne-a fost servită de mass-media locala săptămâna trecută, partea hazlie fiind reprezentată de discuția internabilă purtată în jurul unor milioane pierdute de investitorii care au ales - cu bună știință - să-și pună banii într-o pușculiță înregistrată în British Virgin Islands.

Tragedia este, în opinia mea, faptul că din toată această discuție lipsește partea nevăzută a icebergului, care ne arde (sau ne răcorește J) la buzunare pe toți cei care plătim impozite în această țară, nu doar pe săracii investitori ale căror milioane s-au evaporat precum apa din Marea Caraibelor: impozitarea câștigurilor din astfel de investiții!

Dar cum funcționează sistemul de impunere al acestor câștiguri?

Conform art. 67, alin. (3), lit. a)  din Codul Fiscal, toți cei care obțin câștiguri din tranzacționarea de titluri de valoare pe piețele externe sunt obligați să depună trimestrial o declarație de impozit în care să informeze autoritățile fiscale române despre câștigurile obținute și să plătească un impozit de 16% pe aceste sume. Codul fiscal prevede chiar posibilitatea ca eventualele pierderi înregistrate în anumite tranzacții să fie compensate cu profiturile obținute din alte tranzacții, impozitul fiind calculat doar pe câștigul net.  De asemenea, se face și o regularizare anuală, iar în situația în care în impozitul final datorat este mai mic decât suma plăților anticipate trimestriale contribuabilul are dreptul la o restituire de impozit de la autoritățile fiscale.

Teoria este frumoasă, întrebarea care se pune este însă următoarea: câți dintre cei care obțin astfel de câștiguri respectă aceste reguli, având în vedere că statele în care intermediarii de astfel de operațiuni au sediul (i.e. pușculițele de care vorbeam mai devreme) sunt de cele mai multe ori din categoria paradisurilor fiscale care nu au semnat acorduri de schimb de informații cu România?

După părerea mea, gradul de conformare al acestor (potențiali) contribuabili tindevertiginos către zero.  Pe ce ma bazez când spun asta? Pe faptul că în 2011 dintr-un total de 181,6 mld lei, total venituri bugetare,  categoria ”Alte impozite pe venit, profit și câștiguri de capital” contribuie cu numai 0.7 mld lei. Dar atentie, aici se încadrează și impozitele pe câștigurile realizate din astfel de operațiuni efectuate în România, care de regulă nu scapă netaxete, impozitele fiind reținute și virate la fisc de către brokerii locali. Și care, în opinia mea reprezintă mare parte din această sumă, alături de impozitele pe tranzacțiile imobiliare reținute și virate de către notari și de cele din vânzarea participațiilor la societățile închise din România care nu se pot înregistra la Registrul Comerțului fără dovada plății impozitului.

Așadar, ce-i de făcut?

Aici, din păcate, nu există soluții la îndemână și ușor de implementat, modificările în legislație neputând să fie de prea mare folos.

Lupta cu paradisurile fiscale ia forma unui război de gherilă și este dus de autoritățile fiscale din majoritatea țărilor lumii. În plus, metodele nu sunt întotdeauna cele mai ortodoxe, vezi cazul de acum câțiva ani când fiscul german a ”mituit” un funcționar al unei bănci din Liechtenstein pentru a obține lista cu rezidenții germani care dețineau în conturile acelei bănci sume importante, netrecute în declarațiile de impozit.

Printre măsurile care se impun în opinia mea e numără:

-          În primul rând necesitatea introducerii în Codul Fiscal a unui capitol special ”Câștiguri de capital” în care să se clarifice când se datorează și cum anume se calculează și plătește câștigul pe veniturile din investiții. Iar acest mod de determinare să fie același indiferent dacă investitorul este persoană fizică sau persoană juridică.

-          O mai bună cooperare între autoritățile fiscale și instituțiile bancare pentru a putea fi identificați cei care primesc în conturile din România sume semnificative din exterior, fără o justificare economică viabilă.

-          Corelarea acțiunilor inspectorilor fiscali responsabili cu aceste verificări cu cele efectuate de cei care pun în aplicare legea privind impozitarea averilor afișate, intrată în vigoare anul trecut.

Și cel mai important element:

-          Un proces de restructurare  profundă a sistemului de administrare și colectare fiscală care să ne aducă de la stadiul de sistem fiscal feudal la o administrație modernă, demnă de mileniul trei. Dar despre asta, mai pe larg într-un articol viitor.

 

joi, 11 octombrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 3

Motto:

”Dintr-alte țări de soare pline,
Pe unde-ați fost și voi străine
Veniți dragi păsări înapoi - Veniți cu bine!”

Voi continua astăzi serialul promis cu un nou episod analizând un subiect foarte discutat de investitorii și antreprenorii români: lipsa legislației de holding. Lipsă care îi face pe mulți dintre cei care fac sau vor să facă afaceri în România (fie că sunt străini sau români) să își mute mai întâi capitalurile, asemenea înaripatelor din poezia lui Coșbuc, în ”țările calde” și prin intermediul unui cuib (a se citi ”holding”) făcut acolo, să investească aici. 

Dar mai întâi să recapitulăm conceptul de holding!

Un holding este o companie care are ca obiect de activitate principal deținerea de participații în alte firme aflate în diverse jurisdicții și care beneficiază de un regim special de impozitare, respectiv pentru toate veniturile de natură investițională, holdingul nu plătește impozit pe profit. Astfel de venituri sunt: dividendele încasate de la firmele deținute, dobânzile aferente creditelor acordate, redevențele facturate ca urmare a cedării către partenerii de afaceri a drepturilor de autor deținute.

Așadar, atâta vreme cât câștigurile obținute sunt folosite la efectuarea altor investiții (i.e. holding-ul plasează banii în alte activități / firme), pentru acestea nu se vor datora impozite și taxe. Un impozit pe dividende va fi plătit însă la momentul în care proprietarul holdingului va retrage din acesta dividende pentru consumul propriu.
Sistemul încurajează deci folosirea câștigurilor la efectuarea de noi investiții, impozitul fiind datorat doar atunci când sumele respective se retrag din circuitul economic pentru consum privat.

Trebuie subliniat faptul că a devenit un leitmotiv al întâlnirilor între reprezentanții mediului de afaceri și cei ai autorităților solicitarea de a introduce în legislația românească conceptul de holding, cu avantajele fiscale menționate mai sus. Dar din păcate e doar o predică în deșert…

Necesitatea unui astfel de sistem este dictată de două motive principale:

·        Încurajarea investitorilor care desfășoară activități în România să își păstreze capitalurile în țară și nu să le transfere în alte jurisdicții cu scopul de a fi investite aici. Orice consultant poate da din experiența personală numeroase exemple de antreprenori care sunt nevoiți să meargă afara în afara voinței lor. Mulți nu se simt confortabil să-și discute afacerile cu cineva într-o limbă străină, au teamă de necunoscut, sunt sceptici cu privire la rezultatele finale, dar atunci când realizează că vor putea amâna plata a 16% impozit către statul român până la momentul în care decid să ridice câștigurile respective pentru consum personal, fac eforturi și își structurează afacerile printr-un holding în afara României. Și odată ce ”a prins gustul” afacerilor internaționale, va fi mai greu să îl convingem să revină.
 
·         Dezvolatarea industriei de servicii conexe holdingurilor (consultanță financiar-contabilă, fiscală, juridică, etc) și crearea de locuri de muncă pentru românii care vor fi angajați în aceste holdinguri (există țări care în legislația de holding prevede obligativitatea angajării în astfel de structuri a cel puțin unui salariat din țara respectivă). Aici voi fi acuzat că îmi urmăresc interesul personal, dar de ce n-aș face asta? Ar fi grozav să pot angaja mai mulți consultanți, să-mi cresc echipa, firma mea să câștige mai mult și să plătească mai multe impozite statului român. Sunt țări precum Cipru sau Malta în care o parte semnificativă din Produsul Intern Brut este adus de acest domeniu al serviciilor financiare asociate holdingurilor.

În concluzie, legiferarea unui astfel de sistem ar dinamiza foarte mult activitatea de investiții și ar încuraja, așa cum am menționat, păstrarea capitalurilor în România. De ce evită autoritățile române implementarea lui? Se pare că de teama de a pierde câteva puncte procentuale ca venituri la bugetul de stat, care se fac acum din impozitarea acestor tranzacții. Prea puține, zic eu, pentru că așa cum am menționat mai sus, toți cei aflați în această situație se mută în țări în care funcționează un astfel de sistem evitând, perfect legal, plata impozitelor în România.

În final nu îmi rămâne decât să sper că poate totuși guvernanții nostri se vor gândi încă o dată la aceste ”păsări călătoare” și vor face ceva să le convingă să nu mai migreze off-shore. Iar acel ceva sa nu fie o colivie ci un mediu propice în care să crească și să depună cât mai multe ouă! Pentru că în prezent, vorba poetului:

”De frunze și de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiți de voi.”

 

 

 

marți, 2 octombrie 2012

De la Moș Crăciun la Moș Gerilă și la tristețile de început de toamnă

Motto:

Și te-ai dus dulce minune
Și-a murit speranța noastră
(…)
Totuși este trist în lume.

Întrerup saptamâna aceasta seria articolelor pe tema modificarilor de dorit în legislația fiscală, pentru a mă intoarce la un subiect care peste câteva luni ne va da mari bătăi de cap: exigibilitatea TVA-ului la încasarea facturii.
Într-un material postat aici în luna lui Cuptor îmi exprimam îngrijorarea cu privire la acest subiect, foarte fierbinte (dar nu datorită temperaturii exterioare!). Spuneam atunci că nu văd o astfel de modificare legislativă ca pe un cadou de la Moș Crăciun, ea neputând să aducă prea multe bucurii contribuabililor.
Un amic a încercat să-mi tempereze pesimismul, și să-mi dea de doi bani speranță spunându-mi că dacă nu un Moș Crăciun capitalist, cu costum roșu și sac uriaș plin de cadouri strălucitoare, măcar un Moș Gerilă proletar, în salopetă ponosită și cizme de cauciuc tot va aduce un cadouaș plătitorilor români de impozite.

Din păcate însă, ordonanța de urgență care a apărut ulterior, a depășit așteptările cele mai pesimiste și ne-a arătat că, așa cum afirma și Eminescu (în strofa pe care mi-am permis să o modific un pic), viața în fiscalitatea românească este foarte, foarte tristă.

Așadar, ce ne așteaptă în materie de TVA exigibilă la încasarea facturii?

În primul rând o nouă procedură de înregistrare într-un Registru al persoanelor care aplică TVA la încasare. Cum va funcționa acest sistem încă nu știm dar sperăm ca Normele de Aplicare ce se află acum în lucru ne vor da răspunsul. Deocamdată e sigur că trebuie depusă o Notificare până pe 25 Octombrie. Dacă nu o depunem, pe noi cei obligați de legesă folosim sisteml, fiscul ne va înregistra totuși cu forța în acest Registru și ne va întrerupe dreptul de a deduce orice TVA aferent facturilor primite până la momentul în care devenim plătitori de TVA la încasare cu acte în regulă.
Apoi, începând din februarie 2013 (dată la care se vor depune primele declarații de TVA după noua regulă) urmează supliciul suprem pentru contabili și / sau consultanți fiscali: evidențe contabile și fiscale separate (facturi emise vs. facturi încasate), formulare de declarații noi (care vor trebui să includă TVA facturat și neexigibil și TVA exigibil), ajustări de sistem informatic, erori la completare și depunere, etc, etc. Vă îngrozește ideea că toate astea se vor întâmpla în perioada când de regulă se face închiderea anului 2012 și sunteți eventual și cu auditorii pe cap? Asta nu e tot, pentru cei silitori vor fi de rezolvat si probleme de olimpiadă: cum gestionăm plătile parțiale, cesiunile de creanțe, compensările de facturi între doi sau mai mulți participanți la operațiune, sau facturile achitate parțial cu numerar și parțial stinse prin alte metode. Cine spunea că viața contabililor este plicticoasă și lipsită de antren?

Să revenim la ordonanța de urgență care s-a dorit a fi un balon de oxigen pentru cei care aveau probleme cu TVA-ul la facturile neîncasate de la clienți. De fapt aceștia primesc doar o amânare la plata TVA-ului, în nici un caz nu scapă: TVA-ul se datorează la stat la data încasării facturii, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data emiterii acesteia! Adică o amânare de maximum 3 luni. Ceea ce înseamnă că afacerile cu venituri sub 100.000 EUR nu câștigă mai nimic, aceastea oricum aveau posibilitatea de a opta pentru un regim de plată a TVA-ului la trimestru… Așadar e un balon de oxigen sau un balon de săpun?

Ultima pe lista de azi ar fi o problemă pe care am ridicat-o și data trecută: în ce măsură cei mari, care nu intră în acest sistem nu vor evita să lucreze cu cei care aplică sistemul de TVA la încasare? Din diverse motive, cel mai important fiind acela că nu vor să își bată capul cu toată nebunia administrativă de care vorbeam mai sus. Aud că în alte țări în care s-a introdus acest sistem, cei care îl aplică sunt văzuți ca niște paria ai business-ului, nimeni nu mai vrea să lucreze cu ei.
Deocamdată mă opresc aici, așteptând noul an cu tristețe, curiozitate și speranță. Pentru că e o utopie să cred că guvernanții noștri vor decide să renunțe la acest sistem sau cel puțin să îl amâne cu un an, sper ca măcar să avem niște norme de aplicare bine scrise, coerente și cât mai rapid publicate în Monitorul Oficial, pentru a putea să ne organizăm din vreme. Oare?