marți, 20 noiembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 6

Motto:
”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate.”

Urmăresc cu coada ochiului elucubrațiile de productie noiembrie 2012 care ne sunt servite de politicienii de toate culorile spectrului politic drept programe economice. Citesc dezgustat și mă minunez de atâta lipsă de imaginație: aceleași vorbe poleite dar goale de conținut, aceeași înversunare, aceleași sute (chiar mii!) de kilometri de autostradă care vor răsări aici ca prin minune, același salariu minim care crește ca voinicul din poveste și câte altele...


Mai nou însă, ca să intrăm subiect, ni se propun măsuri fiscale care mai de care mai apetisante: revenirea la un TVA de 19%, reduceri de cote la asigurările sociale, reducerea cotei unice la 12%,  cotă progresivă de la 8% la 16%, etc, etc, etc.

Nimeni nu ridică însă din păcate problema reformei în administrația fiscală, un element de o importanță vitală în România acestor ani. Așa cum spuneam în articolul anterior publicat aici, nimeni nu este interesat de acest proces. Sau  poate că politicienii noștri nu consideră o idee bună să vorbească acum despre acesta, întrucât bugetarii ce se simt amenințați de o astfel de schimbare ar putea vota ”greșit”.

Așadar, ce ar trebui să își propună o reformă a administrației fiscale pentru a-și atinge scopul dorit de toată lumea, creșterea încasărilor la bugetul de stat și reducerea semnificativă a evaziunii?

În opinia mea, operațiunea ar trebui să vizeze trei direcții majore:

-       Aspectul organizațional: ”aerisirea” aparatului birocratic prin reducerea numărului de instituții și a încrengăturilor sale teritoriale;

-       Infrastructura IT: implementarea unui sistem informatic integrat pentru toate administrațiile financiare, cu posibilitatea de conectare și comunicare în timp real, ușor de folosit de către inspectori și transparent pentru contribuabili;

-       La nivelul resurselor umane: reducerea semnificativă a numărului de personal cu atribuții birocratice și păstrarea oamenilor competenți care să îndeplinească cu adevărat rolul de ”slujbaș” la stat. În același timp, nivelul de remunerare să crească semnificativ.

Mai departe, un alt element important ar trebui să îl reprezinte schimbarea fundamentală modului de lucru al administrației publice care să se concentreze mai puțin pe aspectele de natură formal-birocratică și mai mult pe cele practice, cu rezultate imediate, astfel:

-       Reducerea semnificativă a poverii birocratice pentru firmele cu cifra de afaceri sub 500.000 EUR / an. Aici ar fi necesară o singură declarație fiscală anuală care să cuprindă toate obligațiile fiscale.

-       Concentrarea controalelor fiscale pe zonele unde se petrec cu adevărat actele de evaziune fiscale: punctele de trecere a frontierei, birourile vamale, piețele de produse alimentare și nealimentare, zona restaurantelor, cluburilor și barurilor (știm cu toții că în 7 cazuri din 10 nu ni se eliberează bon fiscal sau factură fiscală pentru bunurile sau serviciile achiziționate).

-       Pregătirea profesională continuă a funcționarilor publici care trebuie să devină un model de competență și profesionalism.

Și pentru că nu trebuie să reinventăm roata, nu avem decât să copiem modelul vecinilor noștri bulgari care au pus în practică un astfel de sistem ale cărui performanțe par ireale comparativ cu țara noastră. Pentru confirmare vă aduc la cunoștință doar trei indicatori (sursa – raportul Consiliului Fiscal din România pe anul 2011):

-       Fiecare 1000 de funcționari fiscali din Bulgaria aduc la bugetul de stat venituri reprezentând 3,37% din PIB. În România 1000 de funcționari aduc numai 1,1% din PIB.  De ce oare bulgarii sunt de 3 ori mai eficienți decât ai noștri?

-       În Bulgaria există 3,8 administrații fiscale la fiecare 1 milion de locuitori. La noi sunt 20,5. Să fie românii niște contribuabili atât de puțin disciplinați încât să avem nevoie de un număr de aproape 7 ori mai mare de administrații pentru a-i ține în frâu?

-       În Bulgaria un contribuabil are de făcut un număr mediu de 17 plăți pe an pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale. În România are de făcut 113. De aici nu putem trage decât o concluzie: viața e mai plicticoasă la sud de Dunăre J.

Așadar soluții există, modele de urmat avem, ce ne mai lipsește? Voința politică, aș spune eu. Pe care din păcate nu o putem importa. Sau cel puțin deocamdata?

Voi încheia aici seria articolelor despre fiscalitatea visurilor mele urmând să vă plictisesc pe viitor cu alte idei, păsuri și probleme de care m-am lovit în activitatea de zi cu zi.

Până atunci vă urez succes!

 

marți, 6 noiembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Preambul la episodul 6

Motto:

“E foarte ușor să plantezi vie și să bei vin.”
Bunicul meu


Suntem cu toții bombardați din toate direcțiile cu vești despre economia românească. De cele mai multe ori sumbre câteodată chiar apocaliptice, foarte rar câte ceva de bine: industria merge așa și așa, serviciile scârțăie, agricultura e mai mult sau mai puțin la pământ. Și cu toții ne întrebăm de ce? Printre multitudinea de motive invocate, unii spun (pe bună dreptate) că o cauză o reprezintă și politica fiscală.
Ciudat, pentru ca se spune că tot românul, prin definiție, se pricepe la agricultură și la politică (fiscală, aș adăuga eu, ca să intrăm în subiect). Și totuși, dintre atâția specialiști nu găsim o echipă capabilă să facă lucrurile să se miște în direcția pe care ne-o dorim cu toții. Am încercat deci să aflu unde este problema, ce ne ține pe loc?
Răspunsul l-am găsit absolut întâmplător când într-un concurs de împrejurări mi-am amintit o vorbă veche, auzită în copilărie de la bunicul meu: ”Este foarte ușor să plantezi vie și să bei vin.” O zicală ce poate părea seacă și lipsită de înțeles. Continuarea nerostită a acesteia ar fi ”E mult mai greu ce trebuie să faci între aceste două momente”. Viticultura e un proces complex, care începe printr-o operațiune simplă, plantatul viței de vie, continuă cu multă muncă, de îngrijire a plantei, de culegere a strugurilor, de procesare a lor, de maturare a vinului, de îmbuteliere și se termină în mod plăcut prin degustarea acestuia. Începutul și sfârșitul procesului sunt simple, ce se află însă între aceste două ”borne” presupune multă-multă muncă.

La fel și fiscalitatea: începe cu o reglementare fiscală publicată în Monitorul Oficial și se  termină prin cheltuirea veniturilor atrase de la bugetul de stat. Între aceste două momente stă un proces complex de implementare și corijare a reglementării, de administrare fiscală (formularistică, asistența contribuabililor, gestionare), control fiscal, colectare a veniturilor.

Din păcate, ca și în cazul unui viticultor leneș, care așteaptă ca via să se rodească singură iar vinul să fermenteze și să proceseze fără prea multă implicare din partea lui, în fiscalitatea românească nu sunt avute în vedere decât cele două etape care marchează începutul și sfârșitul procesului. Administrarea fiscală rămâne în continuare o nucă foarte tare pe care nici unul dintre guvernele din ultimii 20 de ani nu a reușit să o spargă.

Problema și mai mare este însă la nivelul mentalității: nici unul dintre miniștrii de finanțe din această perioadă se pare că nu și-a pus această problemă, gândind precum viticultorul din zicala noastră: trebuie să schimbăm codul fiscal ca să încasăm mai mulți bani. Din nefericire, plantând mai multă vie nu înseamnă neapărat că vom putea să bem vin mai mult și mai bun.
Reformarea administrației fiscale este un element de o importanță absolută pentru România acestor ani când statul are o nevoie acută de bani pentru a supraviețui crizei. Simplificarea sistemului, diminuarea drastică a birocrației, atragerea de specialiști foarte buni care să înțeleagă fenomenul și să nu mai fie sclavii principiului ”form over substance” sunt câteva cerințe minimale pentru a asigura succesul unui astfel de proces.

Dar toate ideile mele, mai pe larg, în episodul 6 al serialului.