marți, 20 noiembrie 2012

Legislația fiscală între dorință și realitate - Episodul 6

Motto:
”Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate.”

Urmăresc cu coada ochiului elucubrațiile de productie noiembrie 2012 care ne sunt servite de politicienii de toate culorile spectrului politic drept programe economice. Citesc dezgustat și mă minunez de atâta lipsă de imaginație: aceleași vorbe poleite dar goale de conținut, aceeași înversunare, aceleași sute (chiar mii!) de kilometri de autostradă care vor răsări aici ca prin minune, același salariu minim care crește ca voinicul din poveste și câte altele...


Mai nou însă, ca să intrăm subiect, ni se propun măsuri fiscale care mai de care mai apetisante: revenirea la un TVA de 19%, reduceri de cote la asigurările sociale, reducerea cotei unice la 12%,  cotă progresivă de la 8% la 16%, etc, etc, etc.

Nimeni nu ridică însă din păcate problema reformei în administrația fiscală, un element de o importanță vitală în România acestor ani. Așa cum spuneam în articolul anterior publicat aici, nimeni nu este interesat de acest proces. Sau  poate că politicienii noștri nu consideră o idee bună să vorbească acum despre acesta, întrucât bugetarii ce se simt amenințați de o astfel de schimbare ar putea vota ”greșit”.

Așadar, ce ar trebui să își propună o reformă a administrației fiscale pentru a-și atinge scopul dorit de toată lumea, creșterea încasărilor la bugetul de stat și reducerea semnificativă a evaziunii?

În opinia mea, operațiunea ar trebui să vizeze trei direcții majore:

-       Aspectul organizațional: ”aerisirea” aparatului birocratic prin reducerea numărului de instituții și a încrengăturilor sale teritoriale;

-       Infrastructura IT: implementarea unui sistem informatic integrat pentru toate administrațiile financiare, cu posibilitatea de conectare și comunicare în timp real, ușor de folosit de către inspectori și transparent pentru contribuabili;

-       La nivelul resurselor umane: reducerea semnificativă a numărului de personal cu atribuții birocratice și păstrarea oamenilor competenți care să îndeplinească cu adevărat rolul de ”slujbaș” la stat. În același timp, nivelul de remunerare să crească semnificativ.

Mai departe, un alt element important ar trebui să îl reprezinte schimbarea fundamentală modului de lucru al administrației publice care să se concentreze mai puțin pe aspectele de natură formal-birocratică și mai mult pe cele practice, cu rezultate imediate, astfel:

-       Reducerea semnificativă a poverii birocratice pentru firmele cu cifra de afaceri sub 500.000 EUR / an. Aici ar fi necesară o singură declarație fiscală anuală care să cuprindă toate obligațiile fiscale.

-       Concentrarea controalelor fiscale pe zonele unde se petrec cu adevărat actele de evaziune fiscale: punctele de trecere a frontierei, birourile vamale, piețele de produse alimentare și nealimentare, zona restaurantelor, cluburilor și barurilor (știm cu toții că în 7 cazuri din 10 nu ni se eliberează bon fiscal sau factură fiscală pentru bunurile sau serviciile achiziționate).

-       Pregătirea profesională continuă a funcționarilor publici care trebuie să devină un model de competență și profesionalism.

Și pentru că nu trebuie să reinventăm roata, nu avem decât să copiem modelul vecinilor noștri bulgari care au pus în practică un astfel de sistem ale cărui performanțe par ireale comparativ cu țara noastră. Pentru confirmare vă aduc la cunoștință doar trei indicatori (sursa – raportul Consiliului Fiscal din România pe anul 2011):

-       Fiecare 1000 de funcționari fiscali din Bulgaria aduc la bugetul de stat venituri reprezentând 3,37% din PIB. În România 1000 de funcționari aduc numai 1,1% din PIB.  De ce oare bulgarii sunt de 3 ori mai eficienți decât ai noștri?

-       În Bulgaria există 3,8 administrații fiscale la fiecare 1 milion de locuitori. La noi sunt 20,5. Să fie românii niște contribuabili atât de puțin disciplinați încât să avem nevoie de un număr de aproape 7 ori mai mare de administrații pentru a-i ține în frâu?

-       În Bulgaria un contribuabil are de făcut un număr mediu de 17 plăți pe an pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale. În România are de făcut 113. De aici nu putem trage decât o concluzie: viața e mai plicticoasă la sud de Dunăre J.

Așadar soluții există, modele de urmat avem, ce ne mai lipsește? Voința politică, aș spune eu. Pe care din păcate nu o putem importa. Sau cel puțin deocamdata?

Voi încheia aici seria articolelor despre fiscalitatea visurilor mele urmând să vă plictisesc pe viitor cu alte idei, păsuri și probleme de care m-am lovit în activitatea de zi cu zi.

Până atunci vă urez succes!

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu