miercuri, 18 septembrie 2013

Despre fiscalitate şi utopie. Astăzi, „Forfetarul”


Într-un articol publicat la începutul acestui an îmi exprimam reticenţa cu privire la ideea unui impozit forfetar aplicabil doar anumitor categorii de firme, şi îndrăzneam să afirm că eficienţa unei astfel de măsuri ar fi mult mai mică decât cea a impozitului pe barbă introdus de Petru cel Mare al Rusiei cu câteva sute de ani în urmă... (dacă n-aţi citit articolul îl puteţi găsi aici).

Întrucât la momentul respectiv singura informaţie disponibilă cu privire la subiect consta doar în câteva declaraţii aruncate de oficiali guvernamentali, opinia mea se baza mai mult pe experienţa anterioară şi pe ceva presupuneri cu privire la modul în care va fi aplicat un astfel de impozit.

Acum, când proiectul de act normativ a fost supus dezbaterii publice constat că din nefericire, toate temerile mele s-au dovedit a fi reale. Dar să detaliem.

  • Noua lege nu poate creşte gradul de conformare volunară

Este ştiut faptul că un impozit este cu atât mai eficient cu cât este colectat mai repede şi mai ieftin. Este motivul pentru care, în caz de urgenţă, autorităţile procedează la creşterea impozitelor indirecte, care sunt mai uşor de colectat şi gestionat.

Aici este însă vorba de un impozit direct, care se calculează şi se virează la buget de către plătitorul său. Deşi în Expunerea de Motive emisă, Guvernul îşi propune în mod explicit creşterea conformării voluntare, în proiectul de act normativ, contribuabilii nu sunt încurajaţi în niciun fel în acest sens.
Într-un sistem fiscal ce se doreşte a fi aplicabil în mileniul 3, autorităţile ar trebui să nu mai considere a priori  că orice contribuabil este evazionist ci un partener în cadrul contractului social de care vorbeam cu altă ocazie (detalii aici). Din nefericire, citind proiectul de lege nu văd nicăieri ce se schimbă în bine pentru contribuabili.  

Aceştia vor înlocui sistemul de plată a impozitului pe profit sau pe venit (la microîntreprinderi) cu unul nou, bazat pe nişte formule de calcul care deşi par simple, pot da naştere la probleme complexe şi  la interpretări diferite în măsura în care un contribuabil desfăşoară simultan mai multe activităţi vizate de noul impozit.  
Pe de altă parte, aşteptam şi o jumătate plină a paharului, precum o relaxare a termenelor de plată, nişte reduceri de impozit pentru plata la timp sau cu anticipaţie, o simplificare a modalităţilor de raportare sau a sistemului contabil. Din păcate nu am remarcat astfel de avantaje în actul normativ, drept pentru care nu văd cum îi convinge noua lege pe contribuabili să se conformeze.

  • Introducerea acestui impozit nu conduce la o gestionare administrativă mai simplă

În opinia mea, un impozitul forfetar este de preferat atunci când implicit costul colectării nu justifică existenţa unui impozit proporţional (aşa cum este impozitul pe profit).  Astfel, forfetarul ar fi de preferat în măsura în care firmele care îl datorează nu ar avea alte obligaţii fiscale şi de raportare, de exemplu dacă nu ar trebui să întocmească evidenţe contabile (sau ar trebui să ţină doar nişte jurnale foarte simple, eventual contabilitate în partidă simplă) şi nu ar fi obligate la plata TVA. 

O astfel de facilitate ar putea fi oferită deci firmelor mici, cu venituri sub plafonul de înregistrare în scop de TVA de 65.000 EUR.
Proiectul de lege prevede însă că forfetarul se va aplica pentru firmele (care au codurile CAEN respective) şi care obţin venituri de până la 50 milioane euro sau deţin active de până la 43 milioane euro.
Vorbim deci de companii suficient de mari care pot avea chiar obligaţia de a-şi audita situaţiile financiare anuale. Pentru acestea forfetarul va fi o povară, nu o uşurare.

  • Şanse minime de a vedea  o reducere a evaziunii fiscale

Unul dintre scopurile declarate ale acestei noi reglementări o constituie mult trâmbiţată luptă împotriva evaziunii fiscale.  Au mai încercat metode similare şi alţi miniştri de finanţe care au introdus taxa pe scaunele de restaurant în 1999 şi respectiv impozitul minim 10 ani mai tarziu, dar cifrele care arată evoluţia economiei subterane ne arată că lupta a fost pierdută de fiecare dată.  

Va fi la fel şi acum, iar ca argument major aduc informaţiile din Raportul Consiliului Fiscal pe 2012 care menţionează un nivel al evaziunii fiscale de 13.8% din PIB . Din acest procent evaziunea din impozitul pe profit reprezintă numai 0,85% din PIB. Valoare prea mică pentru a conta...

În plus, să nu uităm că noul sistem urmează să fie aplicat de acelaşi sistem de administrare fiscală: greoi, cu oameni plătiţi necorespunzător şi insuficient instruiţi. Daţi-mi voie să pariez că nu va reuşi.

Concluzia mea: va trebui să încetăm să punem căruţa înaintea cailor, nu de reguli noi avem nevoie pentru a reduce evaziunea , ci de o reformă profundă a sistemului de administrare. Reformă în care eu, optimist incurabil, încă mai sper.

Cu bine!

marți, 27 august 2013

Cum “supravieţuim” unei inspecţii fiscale? Partea a 4-a

Întrucât  vara e pe sfârşite, mi-am zis că e momentul să finalizez seria de articole pe tema controalelor fiscale, pentru a vă putea intra bine pregătiţi din acest punct de vedere, în noul sezon ce stă să înceapă. Dacă din cauza vacanţei sau din alte motive n-aţi apucat să citiţi primele episoade sau daca doriţi să vă reîmprospătaţi memoria, le puteţi accesa aici: partea 1, partea a 2-a, partea a 3-a.

Ne aflăm aşadar în etapa T7 pe axa timpului aşa cum am prezentat-o în partea a 2-a a acestei serii, etapă în care inspectorii fiscali emit raportul de inspecţie fiscală şi îl pun la dispoziţia contribuabilului.

Dacă lucrurile au mers „ca la carte”, ar trebui ca în acest moment să citiţi documentul respectiv, să îl semnaţi, inspectorii să vă mulţumească pentru buna colaborare şi să vă concentraţi 100% pe activitatea dumneavoastră. De multe ori lucrurile nu stau însă aşa, finalul inspecţiei propriu-zise fiind începutul de drum al unui lung, obositor  (dar şi costisitor) proces de contestare a raportului de inspecţie fiscală.

Aşadar, citiţi cu atenţie varianta finală a raportului şi verificaţi dacă modificările agreate cu inspectorii după discuţia finală au fost introduse şi dacă eventualele erori ce s-au strecurat iniţial au fost îndreptate. De asemenea, este important ca, în cazul în care au fost stabilite datorii fiscale suplimentare achitate de dumneavoastră în timpul inspecţiei, inspectorii să menţioneze explicit acest lucru în raportul întocmit. Evitaţi astfel riscul ca acestea să vă fie imputate încă o dată prin decizia de impunere.

De asemenea, în cazul în care au existat divergenţe iar contribuabilul a depus un punct de vedere scris asupra problemei  respective, inspectorii au obligaţia de a-l anexa la raportul de inspecţie fiscală precum şi de a include în raport punctul lor de vedere,  împreună cu fundamentul legal pe care acesta se sprijină. Insistaţi asupra acestui aspect întrucât raportul de inspecţie reprezintă cel mai important document în etapele de contestaţie care vor urma.

În situaţia în care nu sunteţi de acord cu unul sau mai multe aspecte înscrise în raport, puteţi refuza semnarea lui, dar acest lucru nu face decât să întârzie lucrurile cu câteva zile. Organele de control vă vor transmite documentul respectiv prin poştă, data înscrisă pe plic fiind considerată data la care aţi luat la cunoştinţă rezultatele inspecţiei.

Odată cu raportul, autorităţiel vor emite şi decizia de impunere (T8), în baza căreia vi se stabileşte obligaţia legală de plată a obligaţiilor fiscale suplimentare. În mod normal aceste sume trebuie plătite indiferent dacă raportul de inspecţie fiscală va fi contestat sau în termenul prevăzut de lege. Mai exact spus, contestarea sumelor nu conduce automat la suspendarea obligaţiei de plată: inspectorii au dreptate până când autoritea de soluţionare a contestaţiei sau instanţa nu stabileşte contrariul.

Dacă plata nu este efectuată, organele fiscale pot începe procedura de executare silită a contribuabilului (T9). În acest caz, cu ajutorul unui consultant fiscal priceput şi a unui avocat bun puteţi iniţia rapid o acţiune în instanţă prin care să obţineţi suspendarea executării silite pentru o anumită perioadă.  Neavând pregătire juridică nu vă pot da prea multe detalii despre această procedură, dar un element important este ca împreună cu consultantul fiscal să puteţi pregăti o argumentaţie solidă împotriva punctului de vedere al inspectorului, argumentaţie care să fie ulterior susţinută în instanţă de avocat şi care şă convingă judecătorul că executarea silită nu trebuie efectuată.

Contestaţia la raportul de inspecţie (T10) se depune la autorităţile fiscale în termen de 30 de zile lucrătoare de la data la care acesta v-a fost adus la cunoştinţă (data semnării sau data poştei, aşa cum am menţionat mai sus) şi vă recomand ca aceasta să fie redactată atât cu suportul consultantului fiscal cât şi a avocatului care vă ajută în acest demers. Aceasta întrucât este important ca, încă de la momentul contestării, să aducem toate argumentele şi informaţiile pe care le considerăm relevante pentru caz. Aceasta întrucât în situaţia (cea mai des întâlnită) în care răspunsul la contestaţie este negativ şi se decide atacarea acestuia la Curtea de Apel  (T11), există riscul ca judecătorul să nu accepte în sprijinul contribuabilului invocarea de argumente care nu au fost incluse de la bun început în discuţie.

Revenind la contestaţie, din păcate legea este nedreaptă şi nu prevede un termen în care organele de soluţionare au obligaţia să vină cu un răspuns la cererea contribuabilului (deşi în cazul acestuia, nedepunerea în 30 de zile a contestaţiei îl face să decadă din drepturi). Am întâlnit situaţii în care răspunsul la contestaţie a întârziat mai aproape un an, caz în care împreună cu avocaţii am decis începerea unei acţiuni separate în instanţă, prin care am somat fiscul să ne răspundă. Deşi aceasta este o cale oarecum „lăturalnică” şi considerată inutilă de către unii avocaţi, pot să vă spun că în majoritatea cazurilor şi-a atins scopul, impulsionând autorităţile să procedeze la soluţionarea contestaţiei.

Rezultatul acesteia poate fi (i) acceptarea parţială sau totală a cererii contribuabilului, (ii) decizia de anulare a raportului de inspecţie şi refacerea întregului proces sau (iii) respingerea solicitărilor contribuabilului.
În cazul (destul de nefericit) în care se dispune refacerea totală sau parţială a inspecţiei, este foarte important de reţinut faptul că echipa de control trebuie să fie compusă din alţi inspectori decât cei care au făcut prima verificare. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, aveţi dreptul de a refuza începerea inspecţiei.

Dacă autorităţile fiscale resping contestaţia, avocatul dumneavoastră devine „vioara întâi”, iar rolul consultantului fiscal rămâne doar să clarifice anumite aspecte de natură tehnică, atunci când situaţia o cere.  

Urmează, aşa cum am menţionat, o acţiune la Curtea de Apel (T11) în care puteţi avea sau nu câştig de cauză. Indiferent de rezultat, cel mai porbabil că veţi ajunge şii la etapa următoare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (T12) întrucât fie dumneavoastră fie organele fiscale veti / vor contesta decizia Curţii de Apel.
Răspunsul primit de aici inchide de cele mai multe ori cazul, dar există şi situaţii în care contribuabilii cer avocaţilor să meargă mai departe şi să îi ajute să îşi obţină dreptatea la Curtea Eurpeană de Justiţie.  Procesul este unul de durată şi, după cum am menţionat mai sus, este de competenţa unui avocat specializat, deci nu mă voi hazarda în a da sugestii sau recomandări aici.

În speranţa că după lectura acestei serii de articole vă veţi simţi un pic mai confortabil la gândul unei inspecţii fiscale, vă mulţumesc, aştept întrebări grele şi vă mai aştept aici pentru alte discuţii pe teme fiscale.


Succes!

marți, 13 august 2013

Cum “supravieţuim” unei inspecţii fiscale? Partea a 3-a


Chiar dacă suntem în plină perioadă de vacanţe (sau poate tocmai de aceea, întrucât aveţi mai mult timp liber pentru lectură) mergem mai departe cu serialul despre inspecţia fiscală. După ce în primul articol (pe care îl puteţi citi aici) am zăbovit asupra aspectelor ne natură psihologică şi am continuat cu amănunte aferente etapelor premergătoare şi de inceput ale inspecţiei fiscale în partea a 2-a (dacă n-aţi citit-o o găsiţi aici), astăzi vom vedea ce avem de făcut pe durata verificării propriu-zise.

Vom detalia aşadar etapele de la T3 la T6, aşa cum le-am prezentat pe axa timpului în episodul anterior.

Pentru orice problemă delicată descoperită pe parcursul investigaţiilor, inspectorii vă vor cere lămuriri. Atunci când nu sunt mulţumiţi cu acestea sau când consideră că problema este una serioasă, vă vor solicita explicaţii scrise (T3). De regulă, în acest caz se prezintă contribuabilului o listă cu întrebări punctuale la care trebuie să se răspundă într-o perioadă de timp care va fi agreată de comun acord. Aşa cum spuneam şi în episodul anterior, nu vă grăbiţi cu răspunsurile şi nu scrieţi mai mult decât este necesar. Folosiţi un limbaj clar, concis şi la obiect, fără a face referinţă la elemente care nu au legătură cu subiectul. Recomandabil ar fi ca, înainte de a înmâna documentul cu răspunsurile echipei de inspecţie, să confirmaţi conţinutul acestuia cu avocatul sau consultantul dumneavoastră fiscal. O exprimare nefericită poate genera complicaţii mai mari decât vă puteţi aştepta.

Alte lucruri pe care ar trebui să le aveţi în vedere pe perioada inspecţiei propriu-zise:

Încercaţi să implicaţi în proces un număr cât mai mic de oameni. Cu cât sunt mai puţini oamenii care discută cu inspectorii, cu atât este mai mic riscul scurgerii de informaţii nesolicitate care pot deveni planuri de investigaţii suplimentare pentru aceştia.

Tot din aceeaşi categorie, în măsura în care vi se cere un anumit document care se află într-un dosar mai mare, faceţi efortul de a-l scoate de acolo şi nu prezentaţi inspectorilor întregul dosar. Nu are rost să îi faceţi să piardă timpul frunzărind prin informaţii pe care le-au primit nesolicitat! :-)

Nu implicaţi în relaţia directă cu inspectorii angajaţi fără experienţă, foarte emotivi sau care pot fi uşor intimidaţi. Cum se spune în tenis, aceştia pot face erori neforţate, deci e mai bine să îi folosiţi doar pentru „operaţiuni în spatele frontului”.

În cazul unei dispute cu inspectorii pe o anumită temă, nu vă folosiţi toate argumentele o singură dată. Contraatacaţi cu o idee, lăsaţi inspectorilor timp să analizeze şi să revină cu punctul lor de vedere, ulterior introduceţi în discuţie un alt element şi tot aşa. Veţi reuşi să induceţi inspectorilor la nivel subliminal ideea că aveţi tot timpul răspunsul potrivit la toate problemele lor şi îi veţi face să renunţe la discuţii în care nu pot avea niciodată ultimul cuvânt.

În sfârşit dar nu în cele din urmă, nu uitaţi că viaţa nu este colorată doar în alb şi negru ci într-o infinitate de nuanţe de gri. Pot fi situaţii în care lucrurile nu sunt clare nici în favoarea inspectorilor, nici în favoarea dumneavoastră, întrucât legislaţia fiscală pur şi simplu nu acoperă acel caz. Acum e momentul să apelaţi la abilităţile de negociere pe care le folosiţi cu partenerii de afaceri. Convingeţi inspectorii să renunţe la a consemna o parte din astfel de elemente ambigue în raportul lor, acceptând altele pentru care plătiţi la bugetul de stat diferenţele de impozite rezultate chiar pe durata efectuării controlului. Inspectorii vor putea astfel demonstra şefilor că au avut rezultate bune în activitatea lor, iar dumneavoastră veţi elimina riscul unor dispute interminabile pe nişte teme neclare, ce pot genera procese îndelungate.

La final, verificaţi că inspectorii fiscali v-au înapoiat toate documentele care le-au fost puse la dispoziţie. Conform legislaţiei aplicabile, inspectorii pot solicita copii ale unor documente, dar nu pot reţine originalele. Dacă după încheierea inspecţiei descoperiţi că anumite documente au fost pierdute, nu mai aveţi nicio posibilitate de a vă îndrepta împotriva inspectorilor, iar refacerea lor poate fi dificilă sau costisitoare.

Ajungem în acest moment la etapa T4, când inspectorii au întocmit proiectul de raport de inspecţie şi vi-l pun la dispoziţie pentru a-l citi şi analiza. De regulă veţi avea la dispoziţie aproximativ 24 de ore pentru a face acest lucru. Ideal ar fi ca la acest moment să ştiţi deja toate problemele înainte de a citi documentul. Dacă la prima lectură veţi descoperi surprize înseamnă că nu v-aţi descurcat prea grozav în etapele anterioare.

Citiţi cu atenţie, refaceţi calculele dacă vi s-au stabilit obligaţii suplimentare (oricând se poate strecura o greşeală a cărei reparaţie ulterioară va poate costa destul de scump), verificaţi că informaţiile menţionate sunt corecte, identificaţi împreună cu avocatul sau consultantul fiscal eventualele probleme formale şi stabiliţi împreună modalitatea de acţiune. Aşa cum spuneam în episodul 1, trăim încă în ţara formelor fără fond iar un viciu de procedură poate fi exploatat în favoarea dumneavoastră!

Urmează apoi discuţia finală dintre inspectori şi contribuabil (T5) în care veţi prezenta punctul dumneavoastră de vedere şi veţi solicita corectarea eventualelor erori. Din experienţa personală vă pot spune că, de regulă, dacă aţi ajuns în acest punct este greu să mai schimbaţi ceva esenţial din proiectul de raport. Inspectorii şi-au format deja o opinie asupra problemelor şi cu greu mai pot fi convinşi să şi-o schimbe. Singurele elemente care mai pot fi corectate sunt cele legate de aspecte formale sau de calcule eronate pe care le menţionam mai sus.

În cazul în care aveţi totuşi divergenţe majore pe un subiect anume, legea vă dă posibilitatea de a prezenta organelor de inspecţie fiscală un punct de vedere scris (T6). Informaţi inspectorii de acest lucru la momentul discuţiei finale şi cereţi-le răgaz pentru a-l întocmi şi a-l depune. Acest punct de vedere va fi citit de către inspectori şi superiorii acestora şi trebuie să fie luat în considerare la definitivarea raportului de inspecţie. Practic în 99% din cazuri, acesta este însă tot atât de util contribuabilului precum o frecţie la un picior de lemn... Încă o dată subliniez importanţa atitudinii proactive pe durata inspecţiei prin care să evitaţi suprizele de la final. Pentru că acestea sunt foarte rar unele placute...


Până la episodul următor, mult succes!

marți, 23 iulie 2013

Cum "supravieţuim" unei inspecţii fiscale? Partea a 2-a

Continuăm astăzi serialul despre inspecţia fiscală atacând, cum ar spune avocaţii, fondul problemei. Aşadar, dacă în articolul anterior (pe care îl puteţi citi aici) am vorbit despre elemente mai puţin palpabile, care ţin de natura relaţiei cu inspectorul fiscal, acum voi prezenta aspecte de natură tehnică şi detalii pe care trebuie să le cunoaşteţi pentru a transforma întâlnirea cu autorităţile într-o reuşită.

Cel mai bun mod de a începe este să punctăm pe o axă a timpului principalele etape ale unei inspecţii fiscale:

T0 – Selectarea contribuabililor pentru inspecţie;
T1 – Comunicarea avizului de inspecţie;
T2 – Începerea inspecției şi eventualele întreruperi ale acesteia;
T3 – Solicitarea de explicaţii scrise;
T4 – Prezentarea proiectului de raport;
T5 – Discuţia finală;
T6 – Prezentarea punctului de vedere în scris de către contribuabil şi / sau a declaraţiei scrise;
T7 – Emiterea raportului de inspecţie fiscală;
T8 – Emiterea deciziei de impunere;
T9 – Începerea executării silite sau contestaţia la executare;
T10 – Contestarea raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere;
T11 – Atacarea răspunsului la contestaţie la Curtea de Apel;
T12 – Atacarea deciziei Curţii de Apel la Curtea Supremă de Justiţie a României;
T13 – Atacarea deciziei Curţii Supreme la Curtea Europeană de Justiţie.

Pentru a nu risca sa transform acest articol într-o nuvelă, în articolul de astăzi voi încerca să acopăr etapele de la T0  la T2, păstrând ceva suspans şi pentru data viitoare. :-)

În ceea ce priveşte etapa de selecţie (T0), atâta vreme cât inspecţia nu este rezultatul unei cereri de rambursare / compensare, contribuabilul nu poate controla lucrurile în niciun fel. Sau, mai bine spus, nu ar trebui să poată avea niciun control. :-)
Selecţia se face de către organul fiscal competent, fiind conform legii, un proces complet netransparent. Au fost perioade în care alegerea se făcea cu ajutorul calculatorului, în baza unor criterii precum pierderile contabile şi fiscale repetate pe o perioadă mai lungă de timp, nivelul cifrei de afaceri sau desfăşurarea unui obiect de activitate cu risc ridicat (e.g. comerţ cu produse accizabile, materii prime  deşeuri sau desfăşurarea de activităţi de jocuri de noroc, baruri, etc). În prezent, nu există însă nicio prevedere legală care să îi poată oferi contribuabilului posibilitatea de a previziona sau de a controla momentul în care va fi supus unei inspecţii fiscale.
Aşadar, fiţi tot timpul vigilenţi şi cereţi celor responsabili să păstreze evidenţele contabile şi fiscale în perfectă ordine. 

Odată lista contribuabililor selectaţi definitivată, inspectorii fiscali vor proceda la întocmirea şi comunicarea avizelor de inspecţie fiscală (T1). Important de menţionat este că avizul de inspecţie trebuie înmânat marilor contribuabili cu cel puţin 30 de zile înainte de începerea inspecţiei şi cu 15 zile înainte celorlalţi contribuabili. Există desigur şi excepţii de la această regulă, dar nu voi insista asupra lor în acest articol.
De asemenea, în cazul în care termenul prevăzut în avizul comunicat este mai mare, inspectorul nu poate reveni asupra lui pentru a începe inspecţia mai devreme, chiar dacă noul termen respectă cele regula celor 30/15 zile menţionată mai sus. Aveţi aşadar dreptul să trimiteţi la plimbare inspectorii agresivi care vor să înceapă operaţiunile foarte repede, dar atenţie mare la aspectele sensibile de care vorbeam în articolul anterior. Totul trebuie să fie analizat, studiat şi bine gândit, nu se recomandă acţiunile pripite!

Ajungem deci la momentul în care începe propriu-zis activitatea de inspecţie (T2), când inspectorii se prezintă la sediul firmei şi solicită evidenţele contabile şi fiscale. Primul lucru pe care trebuie să îl faceţi este să le cereţi inspectorilor să consemneze începerea inspecţiei în registrul unic de control al firmei dumneavoastră.  Este prima dovadă că vă cunoaşteţi drepturile şi un semn pentru inspectori că au în faţă un partener de discuţie bine pregătit. De la acest moment se calculează cele 3 luni (pentru contribuabilii obişnuiţi) sau 6 luni (pentru marii contribuabili) ce reprezintă durata maximă a inspecţiei fiscale. După expirarea acestui termen, aveţi iarăşi dreptul de a invita inspectorii la plimbare. :-) Din nou, atenţie mare la astfel  de acţiuni, calculaţi înainte de a acţiona!

Trebuie să mai ştiţi că legea vă obligă să le asiguraţi inspectorilor un spaţiu adecvat desfăşurării activităţii cu un minimum de birotică şi care să permită păstrarea în siguranţă a documentelor (N.B.: cafeaua şi ceaiul nu sunt prevăzute de lege dar fac parte din minimul de curtoazie a unei gazde; faptul că le oferiţi unele cu gust excelent sau cu gust groaznic ţine iarăşi de tehnicile de inteligenţă emoţională!).
Dacă punerea la dispoziţie a unui spaţiu corespunzător nu este posibilă, veţi putea agrea cu inspectorii să desfăşuraţi procesul în altă parte (e.g. la sediul biroului de contabilitate care vă întocmeşte evidenţele, la sediul autorităţii fiscale sau în alt loc). De menţionat că inspectorii au dreptul să ceară să viziteze oricare dintre spaţiile în care se desfăşoară activitate economică, dar numai în timpul orelor de program.
Orice vizită în afara programului de lucru se face doar cu acordul contribuabilului. Rămâne să decideţi dacă sunteţi de acord sau nu...

Legea mai spune ca aveţi obligaţia să colaboraţi cu organul de inspecţie fiscală. Asta înseamnă să îi puneţi la dispoziţie toate documentele şi informaţiile care vă sunt solicitate. Atenţie însă, nu confundaţi inspectorul cu preotul şi colaborarea cu spovedania! Răspundeţi la întrebări clar şi concis fără să divagaţi discuţia în direcţii care nu au legătură cu subiectul. S-ar putea să daţi idei care să complice lucrurile inutil.
Mare grijă de asemenea la jocul "good cop - bad cop" foarte des folosit de organele de inspecţie. Dacă simţiţi că aţi fost prins pe picior greşit, cereţi timp de gândire: este o inspecţie nu un interogatoriu la care trebuie să răspundeţi pe loc! Ieşiţi din cameră, reflectaţi în linişte şi sunaţi-vă avocatul sau consultantul fiscal. De cele mai multe ori nici măcar nu e vorba de o problemă, este doar un mod prin care inspectorii încearcă să vă testeze reacţiile şi vigilenţa.

Ce alte drepturi mai aveţi pe durata inspecţiei?

Cel mai important este acela de a fi informat. Cereţi inspectorilor să vă aducă la cunoştinţă periodic modul în care decurge procesul, să vă sesizeze eventualele probleme identificate pentru a putea lua măsuri de corecţie încă din timpul controlului. Ca şi în medicină, unde e mai bine să previi decât să tratezi, este de preferat ca problemele să fie rezolvate rapid, fără a mai ajunge în raportul de inspecţie fiscală.

De asemenea, trebuie să ştiţi că orice întrerupere a inspecţiei fiscale se face doar pentru motive întemeiate şi în baza unui document oficial emis de conducătorul autorităţii fiscale. Dacă vreţi să jucaţi dur, cereţi avocatului - consultantului dumneavoastră să negocieze cu fiscul pe tema "motive întemeiate". Legea nu defineşte acest termen şi orice zonă gri prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

Un alt element important este faptul că aveţi dreptul să vă împotriviţi reverificării unei perioade care a făcut deja obiectul unei inspecţii fiscale. Reverificarea se poate face doar prin decizia conducătorului autorităţii fiscale, în situaţia când apar elemente noi ce nu au fost cunoscute primei echipei de inspecţie. Folosiţi-vă de acest drept pentru a vă negocia poziţia, atunci când simţiţi că inspectorii încalcă granţia de care povesteam în articolul trecut!

Cam atât pentru astăzi, revin în curând cu un nou episod. Până atunci, bucurati-vă de vară!










luni, 15 iulie 2013

Cum ”supraviețuim” unei inspecții fiscale? – Partea 1

Am primit în ultima vreme recomandări din partea prietenilor și cititorilor mei cu privire la subiectele abordate în articolele scrise aici. Una dintre ele a fost să cobor puțin din zona (oarecum) abstractă a strategiei și politicilor fiscale, către teme mai apropiate de activitatea curentă a unui consultant fiscal, contabil sau antreprenor român.

Inspirat fiind de o serie de conferințe susținute în primăvară împreună cu experții Raiffeisen Bank, mi-am propus să vă împărtășesc într-o serie de câteva articole o parte din experiența personală cu privire la inspecția fiscală. Experiență pe care am adunat-o pe parcursul a aproape 16 ani petrecuți în domeniul fiscal, din care primii doi ”de partea cealaltă a baricadei”. Pentru că da, mi-am început cariera ca și inspector fiscal, unde am avut șansa de a cunoaște câțiva oameni extraordinari de la care am învățat foarte multe într-un timp foarte scurt, dar unde am cunoscut și ”partea întunecată a Forței”!

Așadar, ce-i de făcut pentru a ieși cât mai puțin șifonat dintr-un astfel de supliciu numit inspecție fiscală?

În opinia mea sunt două mari categorii de instrumente pe care trebuie să le stăpâniți pentru a finaliza procesul cu zâmbetul pe buze, sau cel puțin fără grimase de durere J: cunoștințe foarte bune de natură tehnică și și abilități de inteligență emoțională.

În episodul de astăzi mă voi concentra pe a doua categorie, acele elemente care la anglo-saxoni poartă denumirea generică de ”soft skills”. Aceasta întrucât o inspecție fiscală este o activitate care presupune interacțiunea între două grupuri de persoane: cele care urmăresc interesul autorității fiscale și cele care-l urmăresc pe cel al contribuabilului. Modul în care este gestionată această relație pe perioada de timp respectivă este crucial, fiind uneori chiar mai important decât aspectele de natură tehnică. Și nu vorbesc aici de comportamente obscure sau lobby in stil balcanic!

Așadar, care este comportamentul recomandat pe durata unei inspecții fiscale din perspectiva inteligenței emoționale?

  • Stabiliți de la bun început un raport de egalitate cu echipa de inspecție

Asta se traduce printr-o atitudine respectoasă dar fermă, prin care să definiți de la început unde începe și unde se termină spațiul personal al fiecăruia. Abordând o atitudine umilă îi dați inspectorului șansa de a ”întinde coarda” mai mult decât îi permite statutul său, ceea ce vă pune din start în dezavantaj. Pe de altă parte, o atitudine agresivă vis-a-vis de inspector este de asemenea de evitat, întrucât îl va determina pe inspector să vă arate că el deţine puterea. Așadar, ”echilibru” este cuvântul cheie pe care să îl purtaţi tot timpul în minte. 

  • Arătați echipei de inspecție că aveți cunoștințe solide ale legislației relevante

Știm cu toții că un om informat este un om puternic. Înainte de începerea inspecției, organul de control trebuie să vă înștiințeze de acest lucru printr-un aviz de inspecție. Dacă termenul de începere al inspecţiei este mai mic de 30 de zile în cazul marilor contribuabili, respectiv 15 zile în restul cazurilor, este momentul să îi arătaţi deja inspectorului că stă de vorbă cu cineva pregătit şi să îi solicitaţi refacerea avizului.
Profitați de termenul dintre data comunicării avizului până la începerea efectivă a operațiunii și citiți cu atenție titlul VII al Codului de Procedură Fiscală („CPF”). Veţi găsi o mulţime de informaţii utile legate de procedură care vă pot fi de folos în perioada următoare. Alternativ, urmăriţi episoadele următoare ale acestei serii de articole, vom detalia acolo o bună parte dintre aceste informaţii.

De ce este importantă cunoaşterea procedurii? Pentru că trăim într-o ţară a formelor fără fond şi complicaţiile birocratice reprezintă cea mai bună armă. Nu o lăsaţi doar în mâna autorităţilor! Un distins domn avocat cu multă experienţă, mi-a mărturisit odată că la o proporţie covârşitoare din procesele pe care le-a câştigat (deloc puţine), şi-a construit cazurile exploatând viciile de procedură ale părţii adverse, câştigând astfel înainte ca judecătorul să intre în analiza pe fond a problemei...

  •  Atenţie la solicitarea asistenţei de specialitate

CPF vă dă posibilitatea de a beneficia de asistenţă de specialitate sau juridică pe toată durata inspecţiei. Râmâne însă la alegerea dumneavoastră dacă şi cum faceţia apel la consultanţi sau la avocaţi.
Pot exista situaţii în care prezenţa unui terţ să irite echipa de inspecţie sau să o facă să îşi pună mai multe întrebări decât este cazul („dacă a venit cu avocatul înseamnă că se teme de ceva...”). Pentru a evita astfel de situaţii, mulţi contribuabili preferă să nu pună faţă în faţă inspectorii cu avocatul / consultantul, preferând doar să discute cu cu acesta „în spatele uşilor închise” şi să comunice doar ei cu echipa de inspecţie.

Există însă cazuri în care comportamentul echipei de control trece dincolo de „spaţiul personal” trasat iniţial, de care vorbeam mai sus. În acest caz, introducerea unui specialist în discuţii poate duce la o „echilibrare a balanţei de putere”.

Nu putem spune deci dacă e bine sau nu ca un specialist în fiscalitate să fie implicat activ în proces, decizia urmând a fi luată în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte.

Concluzionând, putem spune că gestionarea unei inspecţii fiscale presupune mai mult sau mai puţin aceleaşi tehnici şi strategii pe care le folosiţi în cadrul unei negocieri comerciale. Modul în care veţi reuşi să convingeţi echipa de inspecţie asupra corectitudinii evidenţelor dumneavoastră fiscale depinde nu doar de ceea ce se află efectiv în dosare ci şi de abilităţile dumneavoastră de a gestiona elementele de inteligenţă emoţională. Lucru foarte important, întrucât un rău care nu a putut fi evitat în timpul desfăşurării inspecţiei, cu greu va putea fi remediat ulterior, în etapele ulterioare când raportul de inspecţie fiscală este contestat sau când vă veţi căuta dreptatea în instanţă.

Până la articolul următor pe această temă, mult succes!



marți, 14 mai 2013

De la Karate Kid la Captain America: de ce fiscalitatea nu mai are răbdare?

Am citit sau ascultat de curând o analiză interesantă (nu mai îmi amintesc unde și când, îmi cer scuze autorului), în care erau comparați eroii din filmele anilor ’70-’80 (perioadă în care a copilărit și subsemnatul) cu cei ai copiilor din  zilele noastre.

Să luăm așadar personajul din Karate Kid pe care cu siguranță că l-ați văzut, cel mai probabil în traducerea liberă a Irinei Margareta Nistor! Vorbim de Daniel Larussso, un puști pirpiriu și firav care îi supără pe ”răii cartierului” și primește o corecție fizică memorabilă. Omul nostru merge la maestrul Miyagi, care îl supune unui proces de antrenament lung, dureros și uneori umilitor (Vă mai aduceți aminte când l-a pus să spele podeaua sălii de sport cu mișcarea ”cerc spre stanga, cerc spre dreapta”? J). Rezultatul: Daniel îl învinge în finala campionatului de arte marțiale pe șeful bandei de golani în ciuda faptului că acesta face apel la practici murdare.
Erau vremurile când copiilor li se inocula ideea că orice reușită în viață se bazează pe muncă și sacrificii, nu vine niciodată peste noapte.

Sărim peste câteva decenii și îl descoperim pe ecrane pe Captain America: același gen de tocilar, poate chiar mai debil fizic decât cel interpretat de Ralph Macchio, cu aceleași probleme. Doar că în cazul personajului din mileniul 3 problema se rezolvă mult mai repede, fără transpirație sau febră musculară: într-un proces medical de doar câteva minute, eroul nostru capătă un fizic și niște calități cu adevărat extraordinare! Să ne mai mire faptul că puștii de azi vor totul repede, fără bătaie de cap și fără nici un fel de efort?

Bun, dar ce are asta de-a face cu fiscalitatea mă veți întreba? Păi are, pentru că sistemul fiscal din România s-a născut după ’89 și se comportă asemenea copiilor din generația Google: nu are nici un pic de răbdare și încearcă să rezolve problemele cât mai rapid cu putință. Și asta nu de ieri de azi, ci chiar de la începuturile sălbatice ale anilor ’90. Am văzut încercarea de rezolvare a evaziunii fiscale prin taxarea scaunelor din cârciumă sau mai recent prin re-înregistrarea majorității contribuabililor în scop de TVA, am plătit impozitul minim și (culmea!) ne-a durut mai tare nebunia generată de eliminarea lui, experimentăm TVA-ul la încasare dar reușim să sugrumăm firmele mici, am avut scutire la plata impozitului pe profitul reinvestit pe care n-a îndrăznit nimeni să o aplice! Avem o lege de impozitare a averilor ilicite total inaplicabilă și înlesniri la plata obligațiilor fiscale de care beneficiază doar cine trebuie… Și lista stângăciilor ar putea continua, cred că ar fi un exercițiu interesant să încercăm într-o zi un inventar.

În plus, am avut în toți acești ani o sumedenie de alte idei care, slavă Domnului, au rămas doar niște declarații de presă, cum ar fi impozitul pe mijloacele fixe sau taxarea piscinelor!

Mai nou, ne trec pe la urechi zvonuri despre impozitul forfetar, supraimpozitarea bugetarilor sau reducerea TVA la pâine, măsuri în urma cărora urmează să curgă pe Dâmbovița lapte și miere. În opinia mea, sunt același gen de iluzii care se vor spulbera ușor. Primele trei măsuri care trebuie luate ar fi reforma administrației fiscale (am scris despre asta aici și aici), consolidarea cotei unice de impozitare (detalii aici) și încurajarea muncii prin reducerea fiscalității salariilor (am explicat cum aici).

Nu pot să închei însă înainte de a vă spune că mă încearcă un optimism moderat. Asta pentru că totuși, în ciuda discuțiilor despre fiscalitate care animă spațiul public, guvernanții noștri nu ne-au servit nici o surpriză amară în ultimele luni. Ceea ce mă face să sper că lucrurile vor porni în direcția bună, guvernanții noștri măsoară de șapte ori înainte să taie o dată, iar la Ministerul de Finanțe cineva pare că s-a apucat să facă ”cerc spre stânga, cerc spre dreapta”.

Să fie un semn bun?

joi, 25 aprilie 2013

Moralitatea în sistemul fiscal românesc: obiectiv realist sau Fata Morgana?


Am citit de curând pe furiș din revista nevestei ;-) un articol scris de jurnalistul newyorkez James Surowiecki despre sistemul de impozitare din Grecia și problemele acestuia. Materialul (care în paranteză fie spus face referire și la noi ca parte a tripletei celor mai corupte state din Europa) este o analiză cinică, dar foarte bine documentată și argumentată, a comportamentului contribuabililor și autorităților din această țară, analiză din care se desprind cel puțin două idei interesante:
-        Fiscalitatea reprezintă un contract social care funcționează atâta vreme cât contribuabilul  are convingerea (i) că banii plătiți de el sunt folosiți de guvern în mod responsabil și (ii) că toți concetățenii săi sunt parte a acestui contract contribuind la finanțarea sistemului.  În momentul în care una dintre aceste două condiții nu mai este îndeplinită, apare din partea acestuia tendința firească de eludare a plății impozitelor, care va degenera într-un cerc vicios foarte greu de spart: reducerea sumelor plătite cu titlu de impozit va împinge autoritățile să crească impozitele, lucru care va genera o și mai mare tendință de eludare rezultând într-o nouă diminuare a încasărilor și tot așa.

-        Conformarea fiscală voluntară este o problemă culturală care pentru a fi îmbunătățită necesită un timp îndelungat și eforturi susținute. Fapt dovedit de studiile făcute pe a doua generație de imigranți americani care și-au arătat originile în funcție de gradul de conformare fiscală voluntară (cei de origine elenă fiind campioni la evaziune, cei provenind din familii de emigranți din Europa de nord primii la plata impozitelor).

Dar să revenim în spațiul carpato-danubiano-pontic: ridicând privirea din articolul lui Surowiecki ce vedem? O țară cu un sistem fiscal fragil care se schimbă după cum bate vântul, cu autorități ai căror reprezentanți se călăuzesc după principiul ”dar mie ce-mi iese?” și contribuabili care trag cu dinții de câștigul lor, încercând să dea cât mai puțin la stat.
S-ar putea oare schimba  acest lucru? Într-o serie de  articole publicate anul trecut (curioșii le pot citi aici: ep. 1, ep. 2, ep. 3, ep. 4, ep. 5, ep. 6) propuneam schimbări de natură tehnică prin care să încurajăm evoluția către o fiscalitate modernă. Acum realizez că reforma va trebui să înceapă la nivel educațional:  puterea politică ar trebui să schimbe abordarea și să nu mai servească doar unor grupuri de interese ci societății în ansamblu, iar plătitorii de impozite să valideze tacit contractul social de care vorbeam mai devreme, prin plata la timp a obligațiilor fiscale. În esență, este deci necesară introducerea moralității în sistemul fiscal românesc.

Pare într-adevăr o Fata Morgana, dar în opinia mea, fără un astfel de demers vom rămâne blocați pe termen nedefinit în mocirla balcanismului în care ne zbatem de ceva vreme (unii spun chiar că am făcut asta încă de la apariția țării noastre pe hartă, dar asta e o altă poveste).
Desigur, mă veți întreba cum ar fi posibil așa ceva într-o țară în care fiscul tratează contribuabilii ca fiind vinovați până când nu se dovedește contrariul și unde evaziunea fiscală doar pe zona de TVA este mai mare decât deficitul bugetului de stat pe un an de zile? Răspunsul este cel de mai sus: prin educație.

Olanda, țara cu unul dintre cele mai avansate (dar și cele mai dure) sisteme fiscale din lume, se mândrește cu conceptul de ”marketing fiscal”: autoritățile promovează contribuabililor beneficiile pe care le au ca urmare a plății la timp a obligațiilor fiscale și țin întotdeauna ușa deschisă în cazul în care aceștia au neclarități sau vor să ”negocieze” tratamentul fiscal al unei anumite tranzacții.
De ce nu s-ar face câte ceva în acest sens și la noi?
Inspectorii fiscali trebuie instruiți în a trece de la teoria formelor fără fond la analiza structurală a problemelor iar contribuabilii trebuie să înțeleagă că legile fiscale sunt făcute pentru toată lumea și să renunțe la replica devenită clasică ”și alții fac evaziune, de ce trebuie începută curățenia tocmai de la mine?”. Instanțele au de asemenea mare nevoie de școlarizare pe domeniul fiscal, astfel încât să poată rezolva mult mai rapid abuzurile (tot mai numeroase din păcate) ale autorităților fiscale.
Iar pentru ca acest lucru să reușească, educația în materie fiscală trebuie începută încă din școală. A mai fost o încercare timidă în urmă cu ceva ani (vă mai amintiți celebrele afișe cu ”S-o facem legal!” puse de ANAF în licee?) dar din păcate a eșuat lamentabil. Tinerii trebuie să înțeleagă rolul fiscalității și să vadă rezultate palpabile ale cheltuirii banilor strânși din impozite și taxe. Și poate, peste încă 20 de ani, vom putea spune că în materie fiscală suntem acolo unde ne-am dorit să fim.

Succese!

joi, 21 martie 2013

Despre holdinguri, buldozere si alte ”vehicule”

Martie 2013. Mass-media cu sau fără profil economic fierbe: Cipru e în pragul colapsului iar parlamentul acestei țări caută soluții de redresare. În acest timp banii scăpați de impozitare de antreprenori abili din multe țări ale lumii stau blocați în băncile cipriote așteptându-și următoarea destinație. Citesc prin ziare că un deponent disperat a intrat cu buldozerul în sediul unei bănci pentru a-și putea recupera banii direct din camera de tezaur. Fără chitanță și pentru ca nu le mergea cardul.  Exact modelul brevetat de restaurantele și crâșmele de fițe din București, nu-i așa? J

Interesant este că până acum ceva vreme, în Cipru erau la modă altfel de ”vehicule”, cele de tip holding și așa numitele SPV-uri (”special purpose vehicles”) care te ajutau să-ți scoți banii din țara de unde i-ai câștigat fără să plătești prea multe impozite (sau chiar deloc). Vă sună cunoscută formula ”mi-am făcut un off-shore în Cipru, acolo e paradis fiscal”? Deși un specialist o să vă spună că aceasta conține două greșeli conceptuale majore, oricine îi înțelege sensul: ”am înregistrat o entitate în Cipru care mă ajută să îmi protejez banii câștigați de mâna lungă a fiscului român”.

Într-un articol anterior publicat aici, mă întrebam de ce nu vor autoritățile noastre să facă și din România un astfel de paradis. Întrebarea a rămas fără răspuns dar iată că problemele apărute peste noapte în Cipru ne oferă două șanse: una meschină, tipic românească de a ne bucura că moare și capra vecinului, o alta cu adevărat extraordinară, cu care te întâlnești poate o dată în viață: acum este cel mai bun moment pentru introducerea reglementărilor de holding în legislația românească. Nu voi mai intra în detalii tehnice cu privire la holding-uri, am făcut-o aici cu o altă ocazie.

Am mai spus-o în alte dăți, mulți antreprenori români și-au făcut holdinguri sau alte entități cu scop investițional în Cipru sau aiurea în lume, tocmai pentru că la noi nu există această opțiune. A fost dacă  vreți o migrație impusă a capitalurilor, descurajate să rămână  aici de sistemul românesc de impozitare. O lege a holdingurilor ce ar intra în vigoare în România în această primăvară ar putea să beneficieze de tot acest context care pare a fi favorabil nouă: o mare parte din cei fugiți în insula Afroditei sau ”în alte țări de soare pline” vor reacționa și își vor aduce capitalurile acasă. Lucru ce ar beneficia întregii noastre economii.

Așadar, ar putea fi capabil guvernul nostru să profite de această șansă? Eu cred că în acest moment are toate condițiile să o facă: o majoritate solidă în Parlament, specialiști la conducerea ministerului de finanțe care înțeleg fenomenul, propuneri din partea mediului de afaceri cu privire la conținutul legii și, nu în ultimul rând, rapiditate în implementarea de legislație nouă (vă mai amintiți cum s-a modificat codul fiscal luna trecută de luni până miercuri? J)

Așadar, să fim optimiști și să sperăm că la Palatul Victoria cineva este ancorat în realitatea curentă!

Succese!

joi, 7 februarie 2013

Tax Heaven for Everyone


Motto:

“In these days of cold affections (…)
This could be heaven for everyone
This world could be fed, this world can be fun.”
Heaven for Everyone, Queen

 
Într-un articol publicat de curând, amica și concitadina mea Anca Doicin face o analiză bine documentată și argumentată în care atrage atenția asupra pericolului care îi pândește pe capitaliștii români odată cu intrarea în vigoare a noilor reguli privind impozitarea tranzacțiilor efectuate cu entitățile înregistrate în paradisurile fiscale.

Desigur problema are, asemenea monedei, două fețe: pe o parte vedem comportamentul lipsit de fair-play al celor care se folosesc de astfel de structuri pentru a evita plata impozitelor în România, obținând un avantaj competitiv asupra celor care aleg să joace în mod cinstit. Pe cealaltă parte avem un sistem fiscal tot mai hrăpăreț, coroborat cu o risipă inadmisibilă (a se citi ”jaf”) în cheltuirea banului public din partea autorităților.
Ascultând argumentele ambelor părți te trezești în situația rabinului care dă dreptate fiecăruia dintre cei doi veniți la judecată, ba chiar si celui de-al treilea care se minuna cum de doi oameni care se ceartă pot avea dreptate în același timp…
Bine-bine, mă veți întreba, și atunci ce e de făcut? Pentru că suntem cu toții de acord că trebuie să facem ceva, altfel ne îndreptăm spre o fundătura.

Soluția după părerea mea este una simplă și mi-a fost sugerată de versurile de mai sus: în loc să plecăm în căutarea Paradisului peste mări și țări, de ce nu l-am aduce pe acesta aici, să-l avem la îndemână și să ne bucurăm cu toții de el? Pare un vis, dar dacă analizăm problema cu atenție vom vedea că asta se poate realiza mult mai repede decât s-ar crede la prima vedere. Avem ca bază un cod fiscal in vigoare de aproximativ 9 ani, care s-a maturizat suficient astfel încât să ne dea o bază de construcție solidă. Ajustarea acestuia cu implicarea fiscaliștilor nu ar trebui să dureze mai mult de jumătate de an. Idei și recomandări sunt destule, pentru a vedea și rezultate este nevoie de două lucruri:
(i) De o minte limpede la Ministerul Finanțelor care sa coordoneze acest proces. Iar oamenii care sunt acum în fruntea instituției, consultanți fiscali și ei, mă fac să sper că această condiție este îndeplinită.

(ii) De voință politică. Acesta este ”cuiul lui Pepelea” din povestea noastră. Dacă politicienii proaspăt aleși în funcție vor înțelege și vor susține necesitatea acestui demers, atunci avem șanse mari ca începând cu anul viitor să vedem fiscalitatea noastră ca ”un loc luminat, un loc cu verdeață, de unde va fi fugit durerea, întristarea și suspinarea”.  Dacă vor continua să promoveze același sistem caracterizat de cârpeli, excepții de la regulă și interese meschine, vom continua să ne învârtim la nesfârșit pe lângă cazanul cu smoală clocotită.

Eu aleg totuși să sper în prima variantă. Și voi continua să predic aici pentru un Paradis Fiscal Mioritic.
Succes!

miercuri, 16 ianuarie 2013

Drumul de la impozitul pe barbă la forfetar: unde suntem?

Pe data de 5 septembrie 1698 țarul Petru cel Mare al Rusiei a introdus un impozit care poate fi considerat cel puțin bizar: impozitul pe barbă. Fiecare rus ce dorea să-și etaleze în public pilozitatea facială trebuia să plătească anual o sută de ruble la vistieria statului. În plus, pentru a demonstra plata taxei, bărboșii erau obligați să poarte tot timpul cu ei un medalion din argint sau aramă, pe care era inscripționată confirmarea plății impozitului.

Au trecut între timp peste 300 de ani și s-ar putea spune că omenirea a evoluat. Mă întreb însă dacă în ceea ce privește impozitarea a făcut-o cu adevărat. Cel puțin în România, unde abia revenit din vacanță, aflu cu surprindere că autoritățile ”au pus la dospit” o idee care să ne faca din nou viața mai palpitantă: un impozit forfetar ce ar trebui aplicat nu prea se știe cui, de când și în ce condiții. Eu personal, nu prea înțeleg de ce…
Pentru ca dacă impozitul țarului Rusiei avea rol de pârghie fiscală urmărind modernizarea societății (respectiv ca marii boieri să aibă o imagine occidentală) impozitul forfetar nu poate avea ca rezultat decât o birocrație mai stufoasă (și nu din cauza bărbilor!), oferind de lucru unor funcționari care altfel nu-și mai pot justifica posturile și dând bătăi de cap antreprenorilor, contabililor și consultanților. Pe lângă costurile suplimentare ale statului generate de administrarea acestui sistem aș îndrăzni să afirm că acest impozit este împotriva ideii de cotă unică și mai mult, oferă celor ce urmăresc reducerea costurilor fiscale o modalitate de a face acest lucru în prefectă legalitate. Prea multe dezavantaje, după părerea mea.
Oare nu avem deja experiența nefericită a impozitului minim impus de guvernul Boc in anul 2009 care s-a dovedit a fi un dezastru? Nu ar fi mai sănătos să se pregătească o strategie fiscală pe termen mediu și lung, care să stea la baza eventualelor ajustări viitoare ale codului fiscal și legislației secundare? Idei există din belșug, câteva sugestii mai bune sau mai rele am prezentat și eu într-o serie de 6 articole (cine este interesat le poate citi aici: ep. 1, ep. 2, ep. 3, ep. 4, ep. 5, ep. 6). Avem încă o dovadă că indiferent de culoarea politică, guvernanții noștri gândesc pe termen scurt, încercând să cârpească pe ici pe acolo sacul putred numit buget de stat cu măsuri stângace și fără coerență.

Nu ne mai rămâne așadar decât să așteptăm ca Monetăria Statului să bată medalioanele de confirmare a plății forfetarului și să ne așezăm cuminți la rând cu suta de ruble (pardon, cardul) în mână, ca să obținem câte unul.
Succes!

PS: ca orice român care se gândește mai mult sau mai puțin la teoria conspirației, stau și mă întreb dacă nu cumva ideea forfetarului nu este de fapt decât o perdea de fum trasă de autorități ca să ne dea un subiect de discuție, iar în spatele acesteia nu ni se pregătesc niște reglementări mult mai dure. Experiența ultimilor 5 ani îmi spune că n-ar fi prima oară…