luni, 8 septembrie 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 4

Vom încheia astăzi seria articolelor pe tema amnistiei fiscale. Daca in primele trei articole (pe care le puteți citi aici: Ep. 1, Ep 2., Ep. 3) am prezentat aspecte teoretice, exemple din experiența altor state și un scurt istoric al masurilor de amnistie fiscală mascată ce au fost luate în România ultimilor aproape 25 de ani, astăzi voi prezenta un punct de vedere personal cu privire la oportunitatea adoptării unei astfel de măsuri acum în România și voi încerca să fac un pronostic cu privire la șansele de reușită.

Dar cine ar putea fi beneficiarii și care ar fi scopul pentru care s-ar legifera o amnistie fiscală în România în acest moment?

Așa cum am arătat în ep. 3 al acestei serii, măsurile cu caracter de amnistie fiscală adoptate până acum la noi au vizat în principal firmele și numai într-o mică măsură (și în mod indirect) persoanele fizice. Acum, cel mai probabil că atenția s-ar concentra asupra indivizilor.

Printre motivele pe care autoritățile le-ar putea urmări cu o asemenea măsură, amintim:

(i) Incurajarea repatrierii in România a sumelor ascunse de români în conturi de peste hotare. Lucru destul de puțin probabil, având în vedere că:
  • există destul de mari șanse ca acele sume să nu fi fost obținute din operațiuni comerciale licite ci din activități ilegale, ceea ce ar ridica niște mari semne de întrebare asupra persoanelor respective în cazul repatrierii. Este deci destul de puțin probabil că aceste persoane îți vor asuma riscul.
  • pentru a fi aduși în România ar trebui să existe proiecte în care aceste sume să fie investite și înmulțite. Ori economia românească nu oferă în acest moment aceste oportunități, proiectele mari de investiții trenează iar băncile au de asemenea bani suficienți care ar putea fi folosiți dar politicile de creditare pe de o parte și reticența jucătorilor din economie pe de altă parte, fac ca acești bani să rămână nefolosiți.
  • sistemul fiscal de la noi rămâne în continuare instabil și imprevizibil. Foarte puțini ar risca să își transfere banii puși deoparte într-un sistem cu tradiție de zeci sau sute de ani într-altul unde (cum spunea un coleg de breaslă) singura constantă este schimbarea. Așa cum toți cei care aveau active imobilizate s-au trezit peste noapte cu povara numită ”taxa pe stâlp”, se poate întâmpla ca lipsa resurselor la bugetul de stat să conducă la introducerea unui impozit pe averea persoanelor fizice. Dar mai bine să mă opresc aici, să nu dau idei...

(ii)  Șansa de a scăpa de problemele cu legea evaziunii fiscale pentru anumite persoane bine poziționate în ierarchia politică și socială. Acesta fiind un motiv care nu ține de fiscalitate, nu îl voi dezvolta în articolul meu.

(iii) În final, dar nu în cele din urmă, s-ar putea urmări marcarea unui punct de referință, un așa-numit ”moment-zero”: fiecare persoană care afișează un standard de viață care nu poate fi justificat de veniturile sale declarate la autoritățile fiscale ar avea șansa de a-și ”curăța” istoricul fiscal și a începe o viață nouă, în schimbul unui anumit preț (i.e. impozitul datorat pe sumele declarate în cadrul procesului de amnistie fiscală).
Asta va da și posibilitatea aplicării reglementărilor privind ”impozitarea averii afișate” care în prezent sunt greu de pus în practică în lipsa momentului-zero menționat mai sus.

Acest ultim argument ar putea fi, în opinia mea, singurul valabil într-o discuție pe tema amnistiei fiscale. Pentru a fi transformat într-o reușită, ar fi necesar să fie respectate câteva condiții foarte importante:
  • Introducerea acestei măsuri să fie foarte bine pregătită din punct de vedere al comunicării (astfel încât să fie cunoscută și bine înțeleasă de către toți cei care ar putea intra sub incidența ei), cât și din punct de vedere al capacității admnistrației fiscale de a o gestiona (i.e. fiscul să dispună de instrumentele de control care să nu mai permită astfel de derapaje pe viitor, lucru care să îi împingă pe cei vizați să intre în proces.
  • Impozitul care ar trebui să fie plătit de către cei care vor beneficia de măsură să fie la un nivel rezonabil atât pentru aceștia (astfel încât să îi convingă să coopereze) cât și pentru bugetul de stat care să încaseze niște sume decente.
  • Măsura să fie urmată de un program sever de urmărire și control, cu pedepse dure pentru cei care sunt descoperiți ulterior. Asta pentru a se evita situația în care amnistia fiscală devine un joc pe care autoritățile să îl reia la fiecare 2-3 ani, decredibilizându-l în ochii contribuabililor.
În concluzie, după părerea mea, măsura ar trebui să mai aștepte o vreme, cel puțin până la momentul în care reforma ANAF, care a început se dorește a fi un proiect serios și de anvergură (cu finanțare de la Banca Mondială și cu suport de la experți de primă mână) se va finaliza și va oferi posibilitatea controlului strict de care vorbeam mai sus.

Succes!
 

luni, 1 septembrie 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 3

A trecut vara, vacanța e pe sfârșite, încet-încet turăm motoarele pentru noul sezon, așa că pentru încălzire voi continua serialul început în săptămânile anterioare. Dacă ați ratat primele episoade anterioare, le puteți citi aici: Ep. 1, Ep 2.  Astăzi vom analiza măsurile de amnistie fiscală luate în România începând cu decembrie 1989 și până în prezent.

Imi veți spune că vorbesc pe lângă subiect, că în România nu a existat amnistie fiscală în ultimii 25 de ani. Dați-mi voie să vă contrazic!

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 prevedea următoarele:
”Art. 82. - La cererea temeinic justificată a debitorilor, Ministerul Finanţelor, consiliile locale şi ceilalţi ordonatori principali de credite care administrează impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare pot acorda:
a) amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare;
b) scutiri şi reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;
c) amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.”

Era o perioadă nebună când regulile se făceau pe genunchi, respectarea lor era mult mai aproximativă decât acum, iar Uniunea Europeană era departe. Cei care urmau să fie numiți mai apoi ”baroni locali” (sau predecesorii lor) tăiau și spânzurau într-o societate caracterizată de ruinele comunismului, germenii capitalismului sălbatic și de apucături fanariote. Câte dosare cu astfel de scutiri au fost aprobate pe sprânceană până la 1 ianuarie 2003 când actul normativ a fost abrogat? Cu siguranță că nu vom ști niciodată.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 68/1999 privind stimularea plății obligațiilor la bugetul de stat prevedea scutirea de majorări de întârziere pentru cei care își plăteau până la 31 august 1999 obligațiile fiscale restante la 30 aprilie 1999. Iar nivelul majorărilor de întârziere era atunci de 0,3% pe zi, adică 109,5% pe an!
Masura era o încercare disperată a autorităților de a recupera ceva din restanțele înregistrate la plata impozitelor. Din păcate însă efectul la bugetul de stat a fost nesemnificativ, bugetul rămânând în continuare deficitar. În plus, a creat o mare nemulțumire în rândul contribuabililor onești, care își plătiseră taxele la zi. Asta pentru că vorbim de perioada anilor '90, caracterizată de hiperinflație, în care prețurile creșteau efectiv de la o zi la alta. Iar valoarea unui leu la data de 31 august 1999 era cu mult mai mică decât a unui leu din 1994 (asumând că au existat contribuabili care aveau obligații restante la limita perioadei de prescripție de 5 ani). Imaginați-vă deci ce însemna să îți plătești impozitele cu 5 ani întârziere fără obligația plății majorărilor!
Din proprie experiență pot spune că imaginea organelor de control a fost afectată direct de această măsură. Lucram atunci ca inspector în cadrul unei direcții de control fiscal iar în momentul în care efectuam inspecții, contribuabilii făceau comentarii de genul ”nu vă mai chinuiți să calculați majorări de întârziere că mai dau ăstia o ordonanță și ne scapă de toate...”

Iar lucrurile aveau să stea chiar așa, la un an și câteva luni fiind aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 163/2000 care prevedea același tip de scutire de majorări de întârziere pentru cei care înregistrau datorii restante și le plăteau până la finele lunii octombire 2000.

A urmat apoi perioada de creștere economică și astfel de măsuri nu au mai fost necesare, la bugetul de stat se strângeau sume suficiente, banii pe piața financiară erau mulți și ieftini iar Ministerul Finanțelor se putea împrumuta ușor.

Scutirile revin însă pe tapet în anul 2009 când este aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92 care oferă facilități pentru companiile afectate de criza economico-financiară. Regulile sunt dure și, foarte interesant, au un punct de reper retroactiv: data de 30 septembrie 2008. Cei care nu aveau restanțe la acea dată puteau beneficia de amânări la plata impozitelor restante în 2009.
De asemenea, în 2011, prin Ordonanța Guvernului nr. 30 statul acordă posibilitatea acordării de eșalonare la plata obligațiilor fiscale restante contribuabililor care îndeplinesc anumite condiții. În plus, aceștia beneficiază și de reduceri la plata majorărilor de întârziere aferente impozitelor, în condițiile în care respectă graficul de reeșalonare a plăților restante.

Și în prezent, în conformitate cu prevederile Codului de Procedură Fiscală (cap. IV al titlului VIII) sunt prevăzute o serie de înlesniri la plata obligațiilor fiscale restante. Acestea nu sunt foarte ușor de obținut, dar nici inaccesibile.

În final, vreau să vă supun atenției cea mai interesantă măsură cu caracter de amnistie fiscală luată în România dupa decembrie 1989, fiind introdusă prin Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit: companiile care obțineau venituri din exportul de bunuri și servicii plăteau un impozit de 6% pentru partea din profitul obținut aferentă acestor venituri, atâta vreme cât veniturile respective erau încasate în valută, într-un cont bancar din România. Regula a funcționat în anul 2002 iar în anul 2003 cota de impozit a fost crescută la 12,5%.
Măsura s-a dorit a fi o amnistie fiscală mascată (recunoscută după mulți ani de ministrul de atunci al finanțelor, într-o emisiune TV), încurajându-o pe cei care aveau sume ascunse în conturi din străinătate să le aducă în România. Se puteau ”fabrica” practic contracte și emite facturi pentru servicii mai mult sau mai puțin fictive, către entități aflate în paradisuri fiscale, permițându-se astfel repatrierea unor sume de bani scoase din România prin mijloace neortodoxe.
Succesul a fost însă unul limitat, întrucât pe lângă impozitul pe profit de 6% beneficiarii ar fi trebuit să mai plătească și un impozit pe dividende de 10% (la acea vreme) ceea ce făcea costul fiscal destul de ridicat. Drept pentru care măsura nu prea a fost băgată în seamă de potențialii beneficiari.

Săptămâna următoare, voi reveni cu ultimul episod al seriei încercând să trag niște concluzii personale cu privire la acest subiect și la aplicabilitatea lui în România.

Pănă atunci, succes!


 

marți, 26 august 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 2

Conform promisiunii făcute în articolul de săptămâna trecută (dacă l-ați ratat îl puteți citi aici), revin cu partea a doua a materialului privind amnistia fiscală, urmând ca în cele ce urmează să prezint o serie de exemple de amnistie fiscală din câteva țări (am lasat însă deoparte ce s-a întâmplat în SUA, aceasta țară având o economie și un sistem fiscal mult diferite de ceea ce se întâmplă la noi).
Vreau sa precizez că o sursă importantă de informații în cazul exemplelor din țări a reprezentat-o lucrarea ”Tax Amnesties: Theory, Trends, and Some Alternatives” scrisă de  Eric Le Borgne și Katherine Baer și editată de FMI. Carte pe care o recomand cu căldură tuturor celor care vor să aprofundeze subiectul!

Unul dintre cele mai reușite exemple de implementare a amnistiei fiscale o reprezintă cazul Irlandei care a inițiat un astfel de proces în trei etape, început în anii 1988 și continuat până la începutul anilor 2000, un model de viziune fiscală pe termen lung.

Procesul a demarat în 1988, oferind celor care erau în situația de a nu-și fi plătit impozitele posibilitatea de a face acest lucru fiind iertați o anumită perioadă de dobânzi penalități și orice alte consecințe. Concomitent, a fost redesenat sistemul de control și urmărire a impozitelor, ceea ce a permis ca stocul de crențe fiscale să nu mai crească în perioadele următoare.

În a doua etapă, în 1993, toți cei care se autodenunțau ca evazioniști puteau evita dobânzile și penalitățile și li se asigura confidențialitatea în schimbul unui impozit de 15% din suma declarată. În această etapă, au fost însă introduse pedepse dure (8 ani de inchisoare) pentru cei care neapelând la măsurile de amnistie, erau ulterior descoperiți de către autorități ca fiind evazioniști.

Începând cu anul 1999, o a treia etapă a procesului a fost demarată, aceasta presupunând însă doar iertarea de acuzații penale, contribuabilii urmând să plătească pe lângă impozitele datorate și dobânzile și penalitățile aferente. În plus, cei care nu declarau și erau prinși, au fost puși pe o așa-zisă listă a rușinii (”name and shame”).

Se estimează că măsura a fost un succes, nivelul sumelor restante scâzând de la 40% din totalul veniturilor bugetare în 1988 la numai 2,5% la finele programului. De asemenea, se estimează că numai în 1988 măsura a adus la bugetul de stat peste 500 mil lire irlandeze.
Trebuie spus însă că reușita măsurii s-a bazat în cea mai mare parte pe faptul că procesul a inclus și o restructurare masivă a sistemului de administrare fiscală, care a întârit disciplina în domeniu dar a și transformat Irlanda într-unul din cele mai moderne state din lume în ceea ce privește impozitarea, această țară fiind și în prezent una din jurisdicțiile preferate de marile companii multinaționale în procesele de optimizare fiscală internațională.

Un caz nefericit de amnistie fiscală îl reprezintă mult trâmbițatul ”Scudo Fiscale” implementat în Italia în anul 2001. Acesta s-a dorit a fi o măsură care să ofere un impuls puternic de creștere economiei italiene în contextul trecerii la moneda euro, prin încurajarea contribuabililor italieni de a-și repatria, în condiții fiscale avantajoase, capitalurile deținute peste hotare.

Astfel, sub protecția anonimatului, toti cei care își declarau sumele ascunse de fisc în afara Italiei, plăteau doar un impozit de 2,5%, fără dobânzi sau penalități pentru orice euro declarat, fie că era repatriat sau nu. S-a estimat că această măsură va conduce la repatrierea a peste 40 miliarde de euro care vor genera o creștere a încasărilor bugetare cu 0,9% din PIB).

Din păcate însă, deși în final au fost declarate peste 60 miliarde de euro, creșterea veniturilor bugetare a fost de doar 0,1% din PIB, iar efectul de creștere economică pe termen mediu și lung a fost de asemenea ratat.

Concluzia trasă de specialiștii FMI este că măsura a fost greșit implementată (facilitatea fiscală era primită indiferent dacă banii erau aduși sau nu în Italia) și nu a fost însoțită (precum în cazul Irlandei) de măsuri de întărire a capacității autorității de control și aplicare a legii, fiind neconvingătoare pentru evazioniști. De altfel, se estimează că italienii dețin peste 500 miliarde de euro în conturi ascunse în străinătate.

Un alt caz asupra căruia nu voi zăbovi însă prea mult, este cel al Argentinei care, în perioada de 27 de ani scursă între 1977-2004, a oferit nu mai puțin de 12 amnistii fiscale. Este un exemplu tipic de comportament care face mai mult rău decât bine, contribuabilii mergând tot timpul pe principiul ”nu plătesc acum pentru că oricum vine în curând o scutire și scap de consecințe”.

Privind în perspectivă, se poate spune că amnistiile fiscale reușite reprezintă mai mult excepția de la regulă iar aplicarea unei astfel de măsuri fără o pregătire minuțioasă și concomitent cu măsuri de eficiențizare a administrării fiscale, poate face mai mult rău decât bine.

Revin săptămâna următoare cu un scurt istoric a ceea ce s-a întâmplat în România în acest domeniu în ultimii (aproape) 25 de ani.

Succes!



 

vineri, 22 august 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 1

Conceptul de amnistie fiscala a fost folosit destul de des în ultima vreme, uneori cu scopuri electorale, alteori în mod total greșit sau nu mai devreme decât ieri, ca parte a declarațiilor făcute de un fost politician, într-un context oarecum fericit pentru el, dar de neinvidiat, zic eu... Drept pentru care consider necesară o clarificare și (de ce nu ?) o demitizare a acestui termen care, atunci când este adus în discuție, le dă ocazia multora să-și lipească degetul mare și arătătorul de tâmplă și să vorbească pe ton grav despre complexitatea problemei.

În articolul de față voi încerca să arăt ce înseamnă amnistia fiscală, de câte feluri este, cui beneficiază și care sunt condițiile necesare funcționării acesteia. În episoadele următoare voi prezenta un scurt istoric de la noi și de pe alte meleaguri.al amnistiei fiscale, avantajele și dezavantajele unei astfel de măsuri pentru stat pe de o parte și pentru contribuabili pe de alta iar la final voi risca să trag niște concluzii cu privire la necesitatea implementării acesteia în fiscalitatea românească.

Ce este așadar amnistia fiscala? Teoria ne spune că este o măsură administrativă care presupune trei elemente: un contribuabil, o obligație fiscală neîndeplinită la termen și o opțiune dată de autoritatea de reglementare prin care contribuabilul poate corecta eroarea, beneficiind de niște condiții avantajoase față de cele prevăzute de legea aplicabilă în mod normal.
Ca și intindere în timp, amnistia poate opera:
(i) doar pentru o perioadă strict determinată în timp, caz în care după expirarea termenului pot fi prevăzute pedepse mai dure decât în mod normal pentru cei care nu au apelat la facilitate,
sau
(ii) pe o perioadă nedeterminată, în anumite condiții, pentru a-i încuraja pe cei care în mod involuntar sau dintr-o eroare care nu le poate fi imputată direct, nu și-au îndeplinit obligațiile fiscale.

Pentru ca amnistia fiscală să funcționeze, este necesar să fie îndeplinite o serie de condiții:

(a) contribuabilul aflat în culpă să conștientizeze riscul la care se expune iar probabilitatea de a fi identificat ca și evazionist să fie suficient de ridicată pentru a putea să-l determine pe acesta să apeleze la amnistia fiscală. Acest lucru presupune existența unui aparat de control fiscal matur, eficient și foarte bine organizat.
Este de notorietate cazul în care fiscul german a obținut (pe căi mai mult sau mai puțin ortodoxe) o bază de date cu numele contribuabililor germani care dețineau conturi nedeclarate în băncile elvețiene. Inspectorii fiscali au anunțat în mass-media faptul că dețin aceste informații și i-au rugat pe cei care se află în această situație să vină și să declare sumele respective și să plătească impzoitele și dobânzile aferente. Altfel, dacă sumele urmau să fie descoperite de către organele de control, contribuabilii respectivi riscau în plus penalități și sancțiuni dure pentru evaziune fiscală. Probabil că bănuiți rezultatele acțiunii!

(b) în cazul în care vorbim de o amnistie fiscală ce operează pe o perioadă determinată, aceasta trebuie foarte bine pregătită și anunțată a.î. să fie făcută o singură dată. Repetarea operațiunii după o perioadă scurtă sau medie de timp nu face decât să decredibilizeze măsura în ochii contribuabilului și să încurajeze noi fapte de evaziune și evitare fiscală.
Poate sunteți la curent cu situația din Italia unde au avut loc cateva astfel de acțiuni la interval de 2-3 ani. Eficiența acestora a fost din ce în ce mai mică...

(c) sumele nedeclarate la fisc de către contribuabili să fi rezultat din activități legale, dar pentru care nu s-a plătit impozit. Este greu de crezut că un traficant de arme sau de droguri care deține sume obținute din astfel de activități va face uz de o eventuală amnistie fiscală!

(d) în ceea ce privește amnistia aplicabilă pe perioadă nedeterminată, aceasta are în vedere încurajarea contribuabililor de a-și corecta declarațiile fiscale întocmite în mod eronat și de a plăti diferențele de impozit la bugetul de stat. Pentru ca aceasta să funcționeze, sistemul trebuie să prevadă o reducere atractivă a penalității care să îl convingă pe contribuabil că e mai bine să corecteze greșeala decât să aștepte trecerea perioadei de prescripție a impozitului pentru a scăpa de consecințe.

Va urma.
 

luni, 7 iulie 2014

Cod Fiscal 2.0 – Update available?


În vara anului 2003, când noul regim din România ajungea la vârsta legală pentru emiterea buletinului de identitate, un grup de consultanți fiscali (sau mai bine spus pasionați de fiscalitate întrucât profesia de consultant fiscal urma sa fie reglementată 4 ani mai târziu :-)), era invitat în premieră absolută să ia parte la un proces pe care îndrăznesc să-l numesc istoric: analiza, articol cu articol, unui proiect de lege care urma să revoluționeze domeniul impozitelor și taxelor din România: Codul Fiscal.  Scopul propus al acestui act normativ era să facă ordine în hățișul legislativ existent până la acel moment, când fiecare obligație fiscală era reglementată printr-o lege / ordonanță specifică, fiecare cu normele sale de aplicare, cu terminologie și reguli proprii, cu excepții și derogări, cu amenzi și penalități, o junglă absolută!
Privind în urmă, aș spune că a fost printre puținele dăți când a existat un dialog, în adevăratul sens al cuvântului, între reprezentanții Ministerului de Finanțe și cei ai mediului de afaceri, când vocile noastre au fost ascultate iar propunerile făcute și-au găsit locul în textul de lege aprobat ulterior de Parlament.  

La 11 ani distanță, autoritățile dau semnalul că ar fi momentul unei actualizări care să rezolve problemele și să aducă aplicația numită Cod Fiscal la nivelul cerințelor utilizatorilor anului 2014. Reprezentanții Ministerului Finanțelor au publicat pe website (aici) proiectul de Cod Fiscal actualizat ce urmează a fi supus dezbaterii publice. O inițiativă lăudabilă, având în vedere că are în spate un volum de muncă uriaș, pentru a se ajunge la această formă fiind nevoie ca fiecare articol să fie analizat, citit, numerotat si renumerotat, refăcute corelațiile dintre articole și avute în vedere sugestiile de modificare propuse de-a lungul timpului de mediul de afaceri și inspectorii fiscali deopotrivă.
Urmează o lungă vară fierbinte în care vom relua exercițiul de analiză critică a materialului respectiv.  Având în vedere că la Ministerul Finanțelor s-a cristalizat o echipă de profesioniști care au atât o viziune de ansamblu cât și simțul detaliului, sper ca discuțiile să fie constructive iar problemele pe care le vom identifica să poată fi înțelese, acceptate și corectate.

La o prima lectura se poate vedea ca au fost operate o serie de modificări importante, dintre care (doar cu privire la definițiile generale și titlul de impozit pe profit) amintim:
-        clarificări cu privire la încadrarea activitate dependentă – activitate independentă care ar trebui să lamurească problema salariilor camuflate în PFA-uri, microîntreprinderi sau alte forme de remunerare. Pentru asta e nevoie desigur ca legea să fie și aplicată;

-        apariția noțiunii de entitate transparentă fiscal, un pas înainte în taxele românești, care va clarifica multe probleme și va scuti consultanții și contribuabilii de multe bătăi de cap;

-        reglementarea clară și cuprinzătoare a structurilor de ”stock options plan”, care va oferi angajatorilor un instrument suplimentar de fidelizare a angajaților (și de de nu, un instrument elegant de optimizare fiscală pe care îl putem oferi străinilor ce aleg să muncească aici);

-        rescrierea din temelii a articolului 11 referitor la tranzacțiile artificiale și care reglementează practic întreg domeniul prețurilor de transfer în România (efectele acestei schimbări sunt greu de cuantificat pentru moment, cel puțin pentru mine);

-        se clarifică faptul că impozitarea persoanelor juridice străine se face în România atâta vreme cât au conducerea efectivă în România (alt mare pas înainte!)

-          în final dar nu în cele din urmă schimbarea de paradigmă în ceea ce privește deductibilitatea cheltuielilor, în sensul că inspectorii vor fi obligați să gândească mai mult si să aplice legea ”ad literam” mai puțin (aici intrăm într-o zonă delicată, aceea a administrării fiscale, unde România încă suferă de pe urma faptului că ANAF-ul se chinuie de ceva vreme să se reinventeze.).
Sunt desigur și destule modificări care ne sperie sau ridică semne de întrebare mai mari sau mai mici, nu le voi aminti aici deocamdata pentru că vor face obiectul discuțiilor cu reprezentanții autorității. Sper să le clarificăm, una câte una.

În încheiere nu pot decât să îmi reafirm speranța că această inițiativă se va finaliza cu succes și că nu vor apărea interese meschine care să o țină pe loc. O actualizare la Codul Fiscal 2.0 este imperios necesară, altfel riscăm să rămânem înțepeniți în trecut. Așa cum nu mai avem calculatoare cu ecrane negre și floppy disk, tot asa Codul Fiscal nu trebuie să mai ne amintească de modul de impozitare al secolului trecut.
Țineți pumnii strânși pentru asta!

miercuri, 18 iunie 2014

Despre grija zilei de mâine: acum dintr-o altă perspectivă

Într-un articol anterior, scriam despre pensiile private și modul  în care fiecare dintre noi trebuie să se îngrijească de viitor, în contextul în care sistemul de pensii publice urmează mai devreme sau mai târziu să colapseze.
Ultimele evoluții pe scena politică ne aduc în atenție un alt subiect fierbinte, respectiv reducerea contribuției la asigurările sociale (pe scurt CAS) datorată de angajatori cu 5 puncte procentuale.

Discuțiile sunt interesante, problema este întoarsă pe toate fețele și opiniile care mai de care mai interesante și rezultatul final este cu siguranță greu de anticipat.
Am participat zilele trecute la o întâlnire cu reprezentanți ai patronatelor, ai sindicatelor și altor jucători din economie pe tema proiectului de lege care ar urma să introducă această reducere, iar opiniile și sugestiile pe care le-am auzit au fost  în cel mai pur stil caragialesc.
Spicuiesc din notițele luate pe furiș:
  • Să se reducă CAS-ul cu 5% dar să se majoreze cu 1% contribuția pentru șomaj, sunt prea puțini bani disponibili acolo! (sau mai simplu spus: ”Să se revizuiască primesc! Dar să nu se schimbe nimica...”);
  • Reducerea asta nu beneficiază decât firmelor străine, firmele românești nu vor câștiga mare lucru de pe urma ei! (traducere:  ”Noi oricum plătim salariile la negru sau la gri, -5% înmulțit cu zero, egal tot zero”);
  • Multinaționalele vor face profituri pe care le vor transfera în străinătate! De ce Guvernul nu se gândește să facă altceva mai bun pentru economie? (mai exact spus ”Nouă ce ne iese la faza asta?”);
  • De ce nu se împarte reducerea în mod egal între angajat și angajator? (ăsta ar putea fi un punct valabil...).
La finele discuției mi se confirmase (a câta oară?) de ce suntem pe ultimele locuri într-o Uniune Europeană în care am fost acceptați mai mult ca urmare a unei conjuncturi favorabile:  suntem călăuziți de interese egoiste, meschine și nu putem niciodată să luăm ce e mai bun din viață.

Da, e adevărat că această reducere nu reprezintă mare lucru, nici măcar pentru multinaționalele cu pricina. La un salariu mediu de 2.298 lei brut, reducerea de 5% înseamnă o economie de fix 114,9 lei pe lună. Este o sumă care la construirea unui buget de venituri și cheltuieli se pierde la rotunjiri.  Important este însă mesajul, anume că autoritățile vor să facă ceva pentru a reduce fiscalitatea muncii, una foarte ridicată, care acum încurajează trecerea către semilegalitate sau ilegalitate.  Dacă programul va putea fi susținut și continuat (deși privind cifrele la nivel macroeconomic, e greu de crezut) am putea întrevedea o rază de speranță.
Critici se pot aduce, bineînțeles, iar soluții alternative există cu siguranță (una dintre ele este detaliată de mine aici).  Putem acuza autoritățile că tolerează de ani de zile sistemele de remunerare a muncii sub formă de PFA, microîntreprinderi, contracte de drepturi de autor și altele asemenea, deși au la dispoziție legislația care să le permită să stopeze aceste abuzuri.  Sau că lasă în continuare portițe deschise pentru astfel de structuri aflate la limita legalității.
A fost o încercare de a porni o reformă în acest sens acum câțiva ani, din păcate a murit (sau a fost omorâtă) înainte de a se naște.
De asemenea, Consiliul Fiscal trage an de an semnale de alarmă cu privire la nivelul evaziunii fiscale, doar frauda de TVA fiind mai mare decât deficitul bugetului de stat. Toate guvernele își propun să rezolve problema dar eșuează lamentabil. Ne complacem în continuare în mediocritate și nimeni nu are curajul de a tăia răul de la rădăcină (sau nu vrea să o facă).

Până una-alta forțați de promisiunile făcute, politicienii vor forța adoptarea aceastei măsuri. Nu e cea mai grozavă, dar e un pas înainte.  Niciodată o reducere de taxe nu trebuie contestata sau privită cu  scepticism. Cota unică este cel mai bun exemplu.

Succes!

miercuri, 30 aprilie 2014

Ce cadou ne-a adus Iepurasul si de ce e bine sa nu-l uitam prin iarba?

Sau de ce scutirea de la impozitare a profitului reinvestit trebuie luată în serios.

Experiența celor aproape 17 ani de când am de-a face zi de zi cu fenomenul fiscal m-a făcut să fiu circumspect de fiecare dată când autoritățile anunță cu surle și trâmbițe reduceri de taxe sau facilități fiscale. Drept pentru care iau actul normativ, analizez textul, citesc în amănunt, caut diavolul care se ascunde în detalii. Pentru că aproape de fiecare dată intenția bună se dovedește a fi un bumerang care se întoarce și lovește în moalele capului contribuabilul naiv care îndrăznește să își facă iluzii!

Am să amintesc aici doar două cazuri, unul în 2009 când ultima scutire de impozit a profitului reinvestit s-a dovedit a fi o bombă cu ceas de care nu s-a atins aproape nimeni: așa-zisa facilitate îți interzicea să amortizezi investiția pentru care beneficiai de scutire, iar în cazul în care după expirarea duratei de viață a investiției, decideai să distribui ca dividende profitul inițial reinvestit, ajungeai să plătești pe lângă impozit, dobânzi și penalități care depășeau lejer în valoare așa-zisa facilitate.

Al doilea exemplu, venit tot intr-un an electoral, are ca subiect TVA-ul la încasare (am scris despre el în detaliu aici), care a generat probleme mari anumitor contribuabili vreo doi ani de zile, până când la insistențele mediului de afaceri și ale consultanților a devenit opțional.

Acum, la puțină vreme după sărbătorile de Paști, guvernanții noștri ne-au făcut un cadou: o nouă reglementare privind scutirea de la plată a impozitului pe profitul reinvestit. L-am privit cu reticență, scanând paragrafele pentru a identifica ”viciile ascunse” cum spun avocatii, punându-l în paralel cu vechile reglementări și cautând punctul nevralgic. Cu surprindere am constatat insă că reglementarea e bine scrisă și poate fi de real folos celor care își doresc să o pună în aplicare.
Nu vreau să mă hazardez, aștept și publicarea normelor de aplicare (sper să apară până în toamnă când ar fi primul termen de plată al impozitului ce ar putea beneficia de facilitate), dar deocamdată reglementarea pare dătătoare de speranțe.

Cum ar trebui să funcționeze?

Dacă o firmă obține profit și decide să investească în echipamente tehnologice (pentru specialiști - cele din subgrupa 2.1 a catalogului de mijloace fixe), primește scutire de impozit pe suma investită, până la limita profitului contabil realizat în perioada fiscală respectivă.

Profitul astfel investit este blocat într-un cont de rezerve unde va ramâne cel puțin jumătate din durata de viață a echipamentului în care s-a investit (sau cel puțin 5 ani în cazul bunurilor cu durată de viață mai mare de 10 ani).

Pe această perioadă firma poate să amortizeze echipamentul (beneficiind de deductibilitatea fiscală a amortizării) ceea ce înseamnă că pe perioada investiției are la dispoziție o dublă deducere.

La momentul în care a trecut jumătate din durata de viață a bunului (sau după 5 ani ) asociații / acționarii pot decide distribuirea ca și dividend a profitului care a fost inițial reinvestit. La acel moment, sumele respective vor fi supuse impozitului pe profit, dar fără plata de dobânzi și penalități de întârziere. 

Așadar, în sfârșit o facilitate care are ”cap și coadă” și care pare să fie cu adevărat folositoare celor care vor într-adevăr să facă treabă. Și dacă mai amintim aici și alte lucruri bune apărute anul acesta precum facilitățile fiscale pentru holdinguri, posibilitatea reportării cheltuielilor de sponsorizare nedeductibile sau posibilitatea de a opta pentru TVA-ul la încasare, am putea să spunem că se mai întâmplă și lucruri bune în fiscalitatea românească.

Desigur, putem avea în vedere și reversul medaliei (care ne arată acciza crescută la combustibil sau ”taxa pe stâlp”), deci nu putem afirma că a început să curgă lapte și miere. Dar până una-alta iepurașul pare să ne fi adus un cadou frumos, dar care, atenție, expiră la finele anului 2016. Ar fi păcat să îl lăsăm pierdut prin iarbă!

Succes!

miercuri, 2 aprilie 2014

Între ”carpe diem” și grija zilei de mâine

Hipnotizați de goana nebună a caruselului vieții de zi cu zi și urmărind interesul pe termen scurt, cei mai mulți dintre noi părem a nu băga în seamă viitorul. Trecem prin viață asemenea unui biciclist cu privirea aplecată în jos, urmărindu-și picioarele apasând pe pedale sau cel mult roata din față care mușcă din drumul ce i se așterne înainte. Nu putem, nu vrem ori nu ne interesează să ridicăm capul și să privim în depărtare, spre destinația finală a călătoriei noastre.
Conștient sau nu, suntem sclavii timpului prezent, ai câștigului imediat, traind dupa lozinca lui Horatiu: ”Carpe diem, quam minimum credula postero”!
 
Din pacate, acest lucru este perfect aplicabil și în cazul comportamentului nostru de  a ne asigura financiar viitorul. Știm cu toții că în 20 de ani, când primii ”decreței” vor ieși la pensie sistemul de asigurări sociale de stat va avea o problemă uriașă. Dacă acum, când aceștia sunt în plină putere, deficitul bugetului de pensii este îngrijorător, nici nu are rost să ne gândim ce se va întâmpla atunci când piramida vârstelor se va așeza pe graficele statisticii publice cu vârful în jos!
Deși problema este bine știută, fiind analizată și întoarsă pe toate fețele, se pare că nimănui nu îi pasă prea mult: autoritățile încearcă doar să cârpească sacul pe unde găurile sunt mai mari, contribuabilii (sau potențialii contribuabili) la sistemul de pensii au ale priorități, angajatorii nu par prea interesați de problemă, iar companiile de asigurări în ciuda unor campanii uneori agresive a agenților de vânzări nu par să facă front comun în educarea publicului și în această direcție.
 
Exemplul cel mai la îndemână îl reprezintă contribuția la așa-numitul pilon III, cel al pensiilor facultative, care deși este reglementat, este prea puțin folosit.
 
Conform codului fiscal, fiecare angajat poate contribui anual cu echivalentul a 400 de euro la un astfel de plan de pensii, sumă care îi va fi dedusă din baza de calcul a impozitului. Asta înseamnă că de fapt, 16% din această sumă (i.e. echivalentul a 64 de euro) se acoperă din impozit, salariatul urmând să scoată din buzunar numai diferența de 336 de euro. Adică 28 de euro lunar, mai puțin decât echivalentul a 10 pachete de țigări...
 
Mai mult, conform reglementărilor în vigoare și angajatorul are posibilitatea să contribuie pentru fiecare angajat o sumă egală (i.e. echivalentul a 400 de euro) care va reprezenta o cheltuială deductibilă fiscal și care nu este supusă contribuțiilor sociale. În condițiile actuale, în care fiecare leu contează, un bonus net oferit salariatului fără niciun cost fiscal aferent, poate reprezenta un element de diferențiere pe piața muncii, chiar dacă sumele respective nu se vor vedea imediat în buzunarul beneficiarului.
 
Statul, la rândul său, iese din nou în câștig, chiar dacă nu imediat ci pe termen lung: orice venit viitor din pensie privată al unui cetățean va însemna un ajutor social mai puțin de acoperit din bugetul de stat.
 
Despre avantajele companiilor de asigurări care vor gestiona aceste sume pentru câțiva zeci de ani, nici nu este cazul să mai amintim.
 
Și totuși, care sunt cauzele pentru care sistemul nu funcționează? În opinia mea, fiecare dintre părțile implicate poartă o parte din vină, iar rezolvarea problemei nu poate veni decât în urma unei acțiuni comune. Dar să detaliem.
 
Contribuabilii, mânați (conștient sau inconștient) de dictonul ”carpe diem” preferă să se concentreze pe timpul prezent și să lase rezolvarea problemelor viitorului pentru momentul când acestea vor apărea. Această atitudine este cu atât mai des întâlnită cu cât persoana în cauză este mai tânără, câștigă mai puțin având alte priorități în viață (distracție, haine la modă, gadget-uri, etc.). Pe de altă parte însă, un număr mare de salariați nu au cunoștință de această posibilitate de economisire.
 
Angajatorii, pe lângă lipsa de informație care se aplică și în cazul lor, sunt de multe ori speriați de formalitățile și birocrația ce vin la pachet cu aceste contribuții. Din cunoștințele mele, (confirmate și cu experți în probleme de salarizare) acest lucru poate fi rezolvat relativ ușor cu un sistem informatic eficient de întocmire a statelor de salarii. Este nevoie doar de voință și de un informatician priceput.
 
Autoritățile, în tonul obișnuit, nu par deloc dispuse la a face concesii. Drept dovadă stă faptul că plafoanele de 400 + 400 euro sunt mult prea mici pentru a fi luate în serios. Considerând că un salariat și angajatorul său contribuie pe o perioadă de 40 de ani (o durată maximă a vieții active, în opinia mea) o sumă anuală de 800 de euro, asta inseamnă că la final se va strânge o sumă de 32.000 euro. La care adaugând câștigul acumulat dar ținând cont și de efectul inflației nu obținem o sumă foarte mare. Poate că o dublare a acestor plafoane ar duce la o creștere exponențială a contribuțiilor.
 
Fondurile de pensii, ar putea fi mult mai active în a populariza aceste produse și în a face educație financiară. M-aș aștepta la un lobby puternic din partea lor pentru introducerea unei materii de educație financiară în școli, chiar de la clasele primare. La reclame mai directe și mai puțin subtile în care să se explice exact despre ce e vorba. Și la presiuni asupra autorităților pentru majorarea plafoanelor deductibile, așa cum spuneam mai sus.
 
Nu în ultimul rand, poate ca pentru această stare de lucruri suntem vinovați și noi consultanții fiscali, care nu vorbim suficient de des și pe un ton răspicat pe tema contribuțiilor la pensii private și a avantajelor lor fiscale. Îmi fac mea culpa prin articolul de față și vă îndemn să ridicați privirea din pământ și să priviți spre viitor. Cel puțin pentru echivalentul a 400 de euro anual. :)
 
Succes!
 

marți, 25 martie 2014

Antreprenoriat, fiscalitate și găuri negre

La momentul în care scriu acest articol, s-au împlinit 15 zile de când un avion cu 239 de oameni la bord ce efectua un zbor pe o linie comercială a dispărut fără urmă de pe ecranele radarelor. Întreg mapamondul discută despre eveniment,  resurse impresionante sunt angrenate în operațiunile de căutare, experți renumiți sau de ocazie lansează scenarii mai mult sau mai puțin realiste cu privire la ce s-ar fi putut întâmpla. Cel mai fantezist dintre toate este cel care susține nici mai mult nici mai puțin că aeronava ar fi fost înghițită de un așa numit ”Triunghi al Bermudelor” sau de o gaură neagră. Ceea ce ma readuce cu gândul chiar la domeniul în care îmi desfășor zi de zi activitatea: fiscalitatea româneasca!
În meseria de consultant fiscal intru des în contact cu oameni care au avut curaj și inspirație (ori au fost forțați de împrejurări) să pornească o afacere pe cont propriu și care în cele din urmă au reușit. În momentul în care discuția ajunge în domeniul fiscal, majoritatea antreprenorilor reclama două probleme majore: birocrația exagerată și lipsa transparenței în cheltuirea banului public. ”Să fim realiști, 16% nu înseamnă un impozit mare, dar eu ce primesc de la stat în schimbul acestor bani?” este replica pe care am auzit-o de nenumărate ori la întâlniri, conferințe sau seminarii. ”Impozitele plătite de mine se duc într-o gaură neagră, nu primesc nimic înapoi sub o formă sau alta: infrastructura este un dezastru, sistemul de învâțământ se prăbușește, în sănătate e haos”, continuă de regulă obiecțiile partenerilor de discuție.

Din păcate aceste probleme sunt cât se poate de reale iar rezolvările sunt dincolo de posibilitatea directă de acțiune a antreprenorilor sau a consultanților. Aceasta întrucât sintagma ”statul este cel mai prost administrator” pare sa fie mult mai aplicabilă la noi decât în alte părți. Lucru care contribuie la menținerea unei situații aparent paradoxale: deși teoretic povara impozitelor directe asupra companiilor este una din cele mai ușoare din Uniunea Europeană, conform ultimului raport emis de Consiliul Fiscal, economia subterană a atins cote alarmante.
Iar această stare de fapt riscă să genereze o problemă structurală cu care vom fi nevoiți să trăim pe termen lung. Într-un articol publicat anul trecut, analistul economic James Surowiecki atragea atenția asupra unor studii făcute pe a doua generație de emigranți americani, care au demonstrat că gradul de conformare voluntară este mult mai mare la contribuabilii ai căror părinți au venit în SUA din țările Europei de Nord comparativ cu cei având origini în Grecia, care au o tendință mult mai ridicată de a se sustrage de la plata taxelor.

Așadar, dezvoltarea unei astfel de mentalități este cu atât mai păguboasă cu cât aceasta va dăinui pe parcursul mai multor generații și va fi foarte greu de eradicat. Surowiecki ne spune că un sistem fiscal eficient se bazează în primul rând pe încrederea contribuabililor: în primul rând în Guvern că folosește banii judicios și în al doilea rând în faptul că toată lumea respectă regulile jocului și nu încearcă să trișeze. Dacă această încredere este erodată atunci întreg sistemul se clatină și merge către colaps.
În acest context, rezultatele Barometrului Antreprenoriatului Românesc realizat de EY, secțiunea ”Reglementare și impozitare” sunt îngrijorătoare: 72% dintre cei intervievați consideră că mediul de reglementare și fiscal s-a deteriorat în ultimul an și numai 12% afirmă contrariul. Singura rază de speranță vine din faptul că totuși antreprenorii tineri, cu vârsta sub 40 de ani, sunt ceva mai optimiști.

Observăm de asemena că incertitudinea, ”gaura neagră” de care vorbeam mai sus, este unul dintre cele mai importante obstacole menționate de antreprenori, în calea începerii și dezvoltării unei afaceri în România.


 
La capitolul soluții propuse remarcăm aceeași tendință: nevoia de transparență, de comunicare directă reprezintă alături de simplificarea regulilor fiscale cea mai importată doleanță a antreprenorilor. Graficele alăturate preluate din studiul EY sunt sugestive în acest sens.

 
În loc de concluzii
Problemele sistemului fiscal românesc sunt cunoscute, au fost analizate în fel și chip, rezultatele fiind mai tot timpul aceleași: în primul rând este nevoie de transparență în cheltuirea banului public, de simplificarea birocrației și de stabilitate. Discuțiile vis-a-vis de nivelul impozitării rămân importante dar se situează totuși în plan secundar. Aceasta întrucât dacă regulile sunt clare, nu se schimbă în timpul jocului și arbitrii sunt imparțiali, poate fi structurat un plan de afaceri pe termen mediu și lung în baza căruia afacerile să prospere. Este așadar necesar să ne ancorăm în realitate și să lăsăm deoparte discuțiile despre ”Triunghiul Bermudelor” și ”găurile negre”. Pentru că acestea nu pot aduce nimic bun.

Altfel, anul 2014 a început în nota obisnuită, cu noi reglementări fiscale bune dar și nefericite. Din prima categorie merită menționate facilitățile acordate entităților de tip holding care pun România pe harta țărilor atractive pentru investitori, noi avantaje pentru cei care sponsorizează precum și faptul că sistemul de TVA la încasare devine opțional. Din genul ”așa nu” trebuie să amintim noua taxă pe construcții speciale (așa-numita ”taxă pe stâlp”) și iminenta creștere a accizei la combustibili. Dar despre acestea vom discuta pe larg într-un articol viitor.
Succes!