marți, 26 august 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 2

Conform promisiunii făcute în articolul de săptămâna trecută (dacă l-ați ratat îl puteți citi aici), revin cu partea a doua a materialului privind amnistia fiscală, urmând ca în cele ce urmează să prezint o serie de exemple de amnistie fiscală din câteva țări (am lasat însă deoparte ce s-a întâmplat în SUA, aceasta țară având o economie și un sistem fiscal mult diferite de ceea ce se întâmplă la noi).
Vreau sa precizez că o sursă importantă de informații în cazul exemplelor din țări a reprezentat-o lucrarea ”Tax Amnesties: Theory, Trends, and Some Alternatives” scrisă de  Eric Le Borgne și Katherine Baer și editată de FMI. Carte pe care o recomand cu căldură tuturor celor care vor să aprofundeze subiectul!

Unul dintre cele mai reușite exemple de implementare a amnistiei fiscale o reprezintă cazul Irlandei care a inițiat un astfel de proces în trei etape, început în anii 1988 și continuat până la începutul anilor 2000, un model de viziune fiscală pe termen lung.

Procesul a demarat în 1988, oferind celor care erau în situația de a nu-și fi plătit impozitele posibilitatea de a face acest lucru fiind iertați o anumită perioadă de dobânzi penalități și orice alte consecințe. Concomitent, a fost redesenat sistemul de control și urmărire a impozitelor, ceea ce a permis ca stocul de crențe fiscale să nu mai crească în perioadele următoare.

În a doua etapă, în 1993, toți cei care se autodenunțau ca evazioniști puteau evita dobânzile și penalitățile și li se asigura confidențialitatea în schimbul unui impozit de 15% din suma declarată. În această etapă, au fost însă introduse pedepse dure (8 ani de inchisoare) pentru cei care neapelând la măsurile de amnistie, erau ulterior descoperiți de către autorități ca fiind evazioniști.

Începând cu anul 1999, o a treia etapă a procesului a fost demarată, aceasta presupunând însă doar iertarea de acuzații penale, contribuabilii urmând să plătească pe lângă impozitele datorate și dobânzile și penalitățile aferente. În plus, cei care nu declarau și erau prinși, au fost puși pe o așa-zisă listă a rușinii (”name and shame”).

Se estimează că măsura a fost un succes, nivelul sumelor restante scâzând de la 40% din totalul veniturilor bugetare în 1988 la numai 2,5% la finele programului. De asemenea, se estimează că numai în 1988 măsura a adus la bugetul de stat peste 500 mil lire irlandeze.
Trebuie spus însă că reușita măsurii s-a bazat în cea mai mare parte pe faptul că procesul a inclus și o restructurare masivă a sistemului de administrare fiscală, care a întârit disciplina în domeniu dar a și transformat Irlanda într-unul din cele mai moderne state din lume în ceea ce privește impozitarea, această țară fiind și în prezent una din jurisdicțiile preferate de marile companii multinaționale în procesele de optimizare fiscală internațională.

Un caz nefericit de amnistie fiscală îl reprezintă mult trâmbițatul ”Scudo Fiscale” implementat în Italia în anul 2001. Acesta s-a dorit a fi o măsură care să ofere un impuls puternic de creștere economiei italiene în contextul trecerii la moneda euro, prin încurajarea contribuabililor italieni de a-și repatria, în condiții fiscale avantajoase, capitalurile deținute peste hotare.

Astfel, sub protecția anonimatului, toti cei care își declarau sumele ascunse de fisc în afara Italiei, plăteau doar un impozit de 2,5%, fără dobânzi sau penalități pentru orice euro declarat, fie că era repatriat sau nu. S-a estimat că această măsură va conduce la repatrierea a peste 40 miliarde de euro care vor genera o creștere a încasărilor bugetare cu 0,9% din PIB).

Din păcate însă, deși în final au fost declarate peste 60 miliarde de euro, creșterea veniturilor bugetare a fost de doar 0,1% din PIB, iar efectul de creștere economică pe termen mediu și lung a fost de asemenea ratat.

Concluzia trasă de specialiștii FMI este că măsura a fost greșit implementată (facilitatea fiscală era primită indiferent dacă banii erau aduși sau nu în Italia) și nu a fost însoțită (precum în cazul Irlandei) de măsuri de întărire a capacității autorității de control și aplicare a legii, fiind neconvingătoare pentru evazioniști. De altfel, se estimează că italienii dețin peste 500 miliarde de euro în conturi ascunse în străinătate.

Un alt caz asupra căruia nu voi zăbovi însă prea mult, este cel al Argentinei care, în perioada de 27 de ani scursă între 1977-2004, a oferit nu mai puțin de 12 amnistii fiscale. Este un exemplu tipic de comportament care face mai mult rău decât bine, contribuabilii mergând tot timpul pe principiul ”nu plătesc acum pentru că oricum vine în curând o scutire și scap de consecințe”.

Privind în perspectivă, se poate spune că amnistiile fiscale reușite reprezintă mai mult excepția de la regulă iar aplicarea unei astfel de măsuri fără o pregătire minuțioasă și concomitent cu măsuri de eficiențizare a administrării fiscale, poate face mai mult rău decât bine.

Revin săptămâna următoare cu un scurt istoric a ceea ce s-a întâmplat în România în acest domeniu în ultimii (aproape) 25 de ani.

Succes!



 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu