luni, 8 septembrie 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 4

Vom încheia astăzi seria articolelor pe tema amnistiei fiscale. Daca in primele trei articole (pe care le puteți citi aici: Ep. 1, Ep 2., Ep. 3) am prezentat aspecte teoretice, exemple din experiența altor state și un scurt istoric al masurilor de amnistie fiscală mascată ce au fost luate în România ultimilor aproape 25 de ani, astăzi voi prezenta un punct de vedere personal cu privire la oportunitatea adoptării unei astfel de măsuri acum în România și voi încerca să fac un pronostic cu privire la șansele de reușită.

Dar cine ar putea fi beneficiarii și care ar fi scopul pentru care s-ar legifera o amnistie fiscală în România în acest moment?

Așa cum am arătat în ep. 3 al acestei serii, măsurile cu caracter de amnistie fiscală adoptate până acum la noi au vizat în principal firmele și numai într-o mică măsură (și în mod indirect) persoanele fizice. Acum, cel mai probabil că atenția s-ar concentra asupra indivizilor.

Printre motivele pe care autoritățile le-ar putea urmări cu o asemenea măsură, amintim:

(i) Incurajarea repatrierii in România a sumelor ascunse de români în conturi de peste hotare. Lucru destul de puțin probabil, având în vedere că:
  • există destul de mari șanse ca acele sume să nu fi fost obținute din operațiuni comerciale licite ci din activități ilegale, ceea ce ar ridica niște mari semne de întrebare asupra persoanelor respective în cazul repatrierii. Este deci destul de puțin probabil că aceste persoane îți vor asuma riscul.
  • pentru a fi aduși în România ar trebui să existe proiecte în care aceste sume să fie investite și înmulțite. Ori economia românească nu oferă în acest moment aceste oportunități, proiectele mari de investiții trenează iar băncile au de asemenea bani suficienți care ar putea fi folosiți dar politicile de creditare pe de o parte și reticența jucătorilor din economie pe de altă parte, fac ca acești bani să rămână nefolosiți.
  • sistemul fiscal de la noi rămâne în continuare instabil și imprevizibil. Foarte puțini ar risca să își transfere banii puși deoparte într-un sistem cu tradiție de zeci sau sute de ani într-altul unde (cum spunea un coleg de breaslă) singura constantă este schimbarea. Așa cum toți cei care aveau active imobilizate s-au trezit peste noapte cu povara numită ”taxa pe stâlp”, se poate întâmpla ca lipsa resurselor la bugetul de stat să conducă la introducerea unui impozit pe averea persoanelor fizice. Dar mai bine să mă opresc aici, să nu dau idei...

(ii)  Șansa de a scăpa de problemele cu legea evaziunii fiscale pentru anumite persoane bine poziționate în ierarchia politică și socială. Acesta fiind un motiv care nu ține de fiscalitate, nu îl voi dezvolta în articolul meu.

(iii) În final, dar nu în cele din urmă, s-ar putea urmări marcarea unui punct de referință, un așa-numit ”moment-zero”: fiecare persoană care afișează un standard de viață care nu poate fi justificat de veniturile sale declarate la autoritățile fiscale ar avea șansa de a-și ”curăța” istoricul fiscal și a începe o viață nouă, în schimbul unui anumit preț (i.e. impozitul datorat pe sumele declarate în cadrul procesului de amnistie fiscală).
Asta va da și posibilitatea aplicării reglementărilor privind ”impozitarea averii afișate” care în prezent sunt greu de pus în practică în lipsa momentului-zero menționat mai sus.

Acest ultim argument ar putea fi, în opinia mea, singurul valabil într-o discuție pe tema amnistiei fiscale. Pentru a fi transformat într-o reușită, ar fi necesar să fie respectate câteva condiții foarte importante:
  • Introducerea acestei măsuri să fie foarte bine pregătită din punct de vedere al comunicării (astfel încât să fie cunoscută și bine înțeleasă de către toți cei care ar putea intra sub incidența ei), cât și din punct de vedere al capacității admnistrației fiscale de a o gestiona (i.e. fiscul să dispună de instrumentele de control care să nu mai permită astfel de derapaje pe viitor, lucru care să îi împingă pe cei vizați să intre în proces.
  • Impozitul care ar trebui să fie plătit de către cei care vor beneficia de măsură să fie la un nivel rezonabil atât pentru aceștia (astfel încât să îi convingă să coopereze) cât și pentru bugetul de stat care să încaseze niște sume decente.
  • Măsura să fie urmată de un program sever de urmărire și control, cu pedepse dure pentru cei care sunt descoperiți ulterior. Asta pentru a se evita situația în care amnistia fiscală devine un joc pe care autoritățile să îl reia la fiecare 2-3 ani, decredibilizându-l în ochii contribuabililor.
În concluzie, după părerea mea, măsura ar trebui să mai aștepte o vreme, cel puțin până la momentul în care reforma ANAF, care a început se dorește a fi un proiect serios și de anvergură (cu finanțare de la Banca Mondială și cu suport de la experți de primă mână) se va finaliza și va oferi posibilitatea controlului strict de care vorbeam mai sus.

Succes!
 

luni, 1 septembrie 2014

Amnistia Fiscala - Studiu de Caz - Episodul 3

A trecut vara, vacanța e pe sfârșite, încet-încet turăm motoarele pentru noul sezon, așa că pentru încălzire voi continua serialul început în săptămânile anterioare. Dacă ați ratat primele episoade anterioare, le puteți citi aici: Ep. 1, Ep 2.  Astăzi vom analiza măsurile de amnistie fiscală luate în România începând cu decembrie 1989 și până în prezent.

Imi veți spune că vorbesc pe lângă subiect, că în România nu a existat amnistie fiscală în ultimii 25 de ani. Dați-mi voie să vă contrazic!

Ordonanța Guvernului nr. 11/1996 prevedea următoarele:
”Art. 82. - La cererea temeinic justificată a debitorilor, Ministerul Finanţelor, consiliile locale şi ceilalţi ordonatori principali de credite care administrează impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri bugetare pot acorda:
a) amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare;
b) scutiri şi reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;
c) amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.”

Era o perioadă nebună când regulile se făceau pe genunchi, respectarea lor era mult mai aproximativă decât acum, iar Uniunea Europeană era departe. Cei care urmau să fie numiți mai apoi ”baroni locali” (sau predecesorii lor) tăiau și spânzurau într-o societate caracterizată de ruinele comunismului, germenii capitalismului sălbatic și de apucături fanariote. Câte dosare cu astfel de scutiri au fost aprobate pe sprânceană până la 1 ianuarie 2003 când actul normativ a fost abrogat? Cu siguranță că nu vom ști niciodată.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 68/1999 privind stimularea plății obligațiilor la bugetul de stat prevedea scutirea de majorări de întârziere pentru cei care își plăteau până la 31 august 1999 obligațiile fiscale restante la 30 aprilie 1999. Iar nivelul majorărilor de întârziere era atunci de 0,3% pe zi, adică 109,5% pe an!
Masura era o încercare disperată a autorităților de a recupera ceva din restanțele înregistrate la plata impozitelor. Din păcate însă efectul la bugetul de stat a fost nesemnificativ, bugetul rămânând în continuare deficitar. În plus, a creat o mare nemulțumire în rândul contribuabililor onești, care își plătiseră taxele la zi. Asta pentru că vorbim de perioada anilor '90, caracterizată de hiperinflație, în care prețurile creșteau efectiv de la o zi la alta. Iar valoarea unui leu la data de 31 august 1999 era cu mult mai mică decât a unui leu din 1994 (asumând că au existat contribuabili care aveau obligații restante la limita perioadei de prescripție de 5 ani). Imaginați-vă deci ce însemna să îți plătești impozitele cu 5 ani întârziere fără obligația plății majorărilor!
Din proprie experiență pot spune că imaginea organelor de control a fost afectată direct de această măsură. Lucram atunci ca inspector în cadrul unei direcții de control fiscal iar în momentul în care efectuam inspecții, contribuabilii făceau comentarii de genul ”nu vă mai chinuiți să calculați majorări de întârziere că mai dau ăstia o ordonanță și ne scapă de toate...”

Iar lucrurile aveau să stea chiar așa, la un an și câteva luni fiind aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 163/2000 care prevedea același tip de scutire de majorări de întârziere pentru cei care înregistrau datorii restante și le plăteau până la finele lunii octombire 2000.

A urmat apoi perioada de creștere economică și astfel de măsuri nu au mai fost necesare, la bugetul de stat se strângeau sume suficiente, banii pe piața financiară erau mulți și ieftini iar Ministerul Finanțelor se putea împrumuta ușor.

Scutirile revin însă pe tapet în anul 2009 când este aprobată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92 care oferă facilități pentru companiile afectate de criza economico-financiară. Regulile sunt dure și, foarte interesant, au un punct de reper retroactiv: data de 30 septembrie 2008. Cei care nu aveau restanțe la acea dată puteau beneficia de amânări la plata impozitelor restante în 2009.
De asemenea, în 2011, prin Ordonanța Guvernului nr. 30 statul acordă posibilitatea acordării de eșalonare la plata obligațiilor fiscale restante contribuabililor care îndeplinesc anumite condiții. În plus, aceștia beneficiază și de reduceri la plata majorărilor de întârziere aferente impozitelor, în condițiile în care respectă graficul de reeșalonare a plăților restante.

Și în prezent, în conformitate cu prevederile Codului de Procedură Fiscală (cap. IV al titlului VIII) sunt prevăzute o serie de înlesniri la plata obligațiilor fiscale restante. Acestea nu sunt foarte ușor de obținut, dar nici inaccesibile.

În final, vreau să vă supun atenției cea mai interesantă măsură cu caracter de amnistie fiscală luată în România dupa decembrie 1989, fiind introdusă prin Legea nr. 414/2002 privind impozitul pe profit: companiile care obțineau venituri din exportul de bunuri și servicii plăteau un impozit de 6% pentru partea din profitul obținut aferentă acestor venituri, atâta vreme cât veniturile respective erau încasate în valută, într-un cont bancar din România. Regula a funcționat în anul 2002 iar în anul 2003 cota de impozit a fost crescută la 12,5%.
Măsura s-a dorit a fi o amnistie fiscală mascată (recunoscută după mulți ani de ministrul de atunci al finanțelor, într-o emisiune TV), încurajându-o pe cei care aveau sume ascunse în conturi din străinătate să le aducă în România. Se puteau ”fabrica” practic contracte și emite facturi pentru servicii mai mult sau mai puțin fictive, către entități aflate în paradisuri fiscale, permițându-se astfel repatrierea unor sume de bani scoase din România prin mijloace neortodoxe.
Succesul a fost însă unul limitat, întrucât pe lângă impozitul pe profit de 6% beneficiarii ar fi trebuit să mai plătească și un impozit pe dividende de 10% (la acea vreme) ceea ce făcea costul fiscal destul de ridicat. Drept pentru care măsura nu prea a fost băgată în seamă de potențialii beneficiari.

Săptămâna următoare, voi reveni cu ultimul episod al seriei încercând să trag niște concluzii personale cu privire la acest subiect și la aplicabilitatea lui în România.

Pănă atunci, succes!